De ce vă este frică, puțin credincioșilor? (Matei 8, 26)(I)

„Atunci când întunericul se pogoară asupra noastră (...) să nu ne tulburăm. Consideră că acest întuneric care te‑a cuprins Å£i‑a fost dat de pronia lui Dumnezeu, din pricini pe care numai Dumnezeu singur le cunoaÅŸte. Căci uneori sufletul se îneacă, ca ÅŸi cum ar fi înghiÅ£it de valuri. În zadar ne străduim să citim Sfânta Scriptură sau să ne consacrăm rugăciunii, orice am face, ne cufundăm tot mai mult în întuneric. (...) Această oră este plină de deznădejde ÅŸi teamă. SperanÅ£a în Dumnezeu, mângâierea credinÅ£ei au dispărut cu desăvârÅŸire din sufletul nostru. El este cuprins în întregime de ÅŸovăială ÅŸi spaimă.” Sf. Isaac Sirul Cuvântări duhovniceÅŸti 

DACÄ‚ NU AM DRAGOSTE, NIMIC NU SUNT

„Duhul lui Dumnezeu cuprinde tot ce există. Omul, ca ipostază, este un principiu care uneÅŸte multiplicitatea fiinÅ£ei cosmice ÅŸi poate cuprinde deplinătatea ÅŸi a vieÅ£ii dumnezeieÅŸti, ÅŸi a vieÅ£ii omeneÅŸti. Persoana nu se defineÅŸte prin opoziÅ£ie. Atitudinea ei este o atitudine de iubire. Dragostea este conÅ£inutul cel mai adânc al fiinÅ£ei sale, expresia cea mai nobilă a esenÅ£ei sale. În această dragoste se află asemănarea cu Dumnezeu, care este Iubire. (…) Mistuit de dragoste, omul se simte unit cu Dumnezeul lui preaiubit. Prin această unire, el îl cunoaÅŸte pe Dumnezeu, ÅŸi astfel dragostea ÅŸi cunoaÅŸterea se contopesc în unul ÅŸi acelaÅŸi act.”  Părintele Sofronie ViaÅ£a Lui e a mea, Ed. Cerf, Paris, 1989 

CREDINŢA TA TE‑A MÂNTUIT (Marcu 10, 52) (II)

Lumea este cufundată în întunecimea păcatului, ÅŸi din sânul acestui întuneric înspăimântător, singur preamăritul nostru Domn Iisus a binevoit a spune despre sine: „Eu sunt lumina lumii; cine mă urmează pe mine, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieÅ£ii” (Ioan 8, 12). (…) Fără preamăritul Domn Iisus, lumea este un întuneric bântuit de năluci. Oamenii lipsiÅ£i de Hristos nu ne apar oare, când îi privim cu ochii lui Hristos, ca niÅŸte înfricoşătoare vedenii? Åži lucrurile de asemenea, nu ne apar oare ca niÅŸte umbre nebuneÅŸti, printre care rătăceÅŸte fiara cea oarbă a morÅ£ii? (…) Căci cel ce merge fără Hristos în mijlocul acestui teatru de umbre care este lumea „nu ÅŸtie încotro merge” (Ioan 12, 35). Pentru ca omul să ÅŸtie unde merge ÅŸi care este calea care duce de la această lume la cealaltă, el trebuie să devină fiul luminii. În ce fel? Prin credinÅ£a în Hristos ca lumină a acestei lumi, căci numai prin această credinţă omul însuÅŸi se naÅŸte din lumină, devine copil de lumină, fiul luminii (cf. Ioan 12, 35). Sf. Iustin Popovici, Omul ÅŸi Dumnezeul‑omul, Ed. L’Age d’Homme 

CREDINŢA TA TE‑A MÂNTUIT (Marcu 10, 52) (I)

A crede în Dumnezeu înseamnă a recunoaÅŸte că binele adeverit de cugetul nostru, pe care îl căutăm în viaţă, dar care nu ne este dat nici de făptura noastră lumească, nici de raÅ£iune, că acest bine există totuÅŸi, chiar ÅŸi în afara făpturii ÅŸi raÅ£iunii noastre, că el există în sine. Fără această credinţă, ar trebui să admitem că binele nu este decât o senzaÅ£ie amăgitoare sau o noÅ£iune arbitrară a raÅ£iunii omeneÅŸti, cu alte cuvinte, că el nu există în mod real. (…) Trebuie să credem că binele există în el însuÅŸi, că el este adevărul real, trebuie să credem în Dumnezeu. Vladimir Soloviov Fundamentele vieÅ£ii duhovniceÅŸti, Ed. Casterman   

MOARTE, UNDE ESTE BIRUINÅ¢A TA? (I Cor. 15, 55) (II)

„Nu‑l vezi pe dumnezeiescul Iisus deschizând mormântul? El este PrinÅ£ul care deschide temniÅ£a bieÅ£ilor prizonieri. Trupurile moarte care sunt închise înlăuntru vor auzi într‑o zi cuvântul lui, ÅŸi vor învia precum Lazăr; vor învia chiar mai bine decât Lazăr, căci învierea lor va fi fără de moarte, iar moartea, spune Sfântul Duh, va fi aruncată în genune, ÅŸi nu se va mai arăta nicicând: Et mors ultra non erit (Moartea nu va mai fi) (Apoc. 21, 4).  AÅŸa încât de ce te înspăimânÅ£i, suflet creÅŸtin, în apropierea morÅ£ii? Sau poate văzând prăbuÅŸirea casei tale, te temi că vei rămâne fără adăpost? Ascultă dar pe preasfântul Apostol: Noi ÅŸtim, spune el (...), ÅŸtim cu siguranţă ÅŸi cu deplină certitudine, că dacă această casă de pământ ÅŸi noroi, în care locuim, este distrusă, o altă casă ne este pregătită în ceruri (2 Cor. 5, 1)” Bossuet – „Predică despre moarte”

CONVORBIRE MESIANICĂ LA FÂNTÂNA LUI IACOV

MOARTE, UNDE ESTE BIRUINÅ¢A TA? (I COR. 15, 55), partea I-a

„Am spus de multe ori: „Să mori ÅŸi să înviezi în fiecare zi! Dacă nu ÅŸtii să mori, să n-ai nădejde de înviere! Nu se poate fără cruce (...). Marea greÈ™eală a oa­menilor în lume este că nu suportă suferinÅ£a ÅŸi nu înÅ£eleg că este singura acÅ£iu­ne, singura preocupare, singura trăire împotriva a tot ce este rău, sub patrona­rea diavolului. Cine fuge de prigoană, fuge de Dumnezeu, spune Sfântul Teodor Studitul. (...) Pentru că în ce fel aÅŸtepÅ£i Învierea dacă fugi de Cruce?”  (Arhimandritul Arsenie Papacioc, VEÅžNICIA ASCUNSÄ‚ ÎNTR-O CLIPÄ‚, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2008) 

PACE VOUÄ‚!(IOAN 20, 26)(II)

   „ViaÈ›a de azi, cu necontenita ei alergătură, este un iad. Oamenii se grăbesc mereu, aleargă. În ceasul acesta trebuie să se afle aici, în celălalt acolo, în celălalt mai departe. Åži ca să nu uite ce au de făcut, e nevoie să îÅŸi noteze. Cu atâta alergătură, tot e bine că îÅŸi mai aduc aminte cum îi cheamă... Nici pe ei înÅŸiÅŸi nu se cunosc. Dar cum să se cunoască? Se poate să te oglindeÅŸti în apă tulbure? Dumnezeu să mă ierte, dar lumea a ajuns un adevărat spital de nebuni! (...) O astfel de viață plină de neliniÅŸte ÅŸi alergătură nu înseamnă fericirea - e iad! (...) Pentru nimic în lume să nu aveÅ£i neliniÅŸte. NeliniÅŸtea este a dia­volului.” (PAISIE AGHIORITUL „Cuvinte (I)”, Muntele Athos, 2000) 

RUGACIUNEA INIMII

DUMNIEZAU DRÄ‚GUTU

„Care pentru noi, oamenii, ÅŸi pentru a noastră mântuire, S-a pogorât din ceruri [...] ÅŸi S-a facut om.” 

PACE VOUÄ‚!(IOAN 20, 26)(I)

„Pace ÅŸi bucurie tuturor de la Domnul! Pa­cea ÅŸi bucuria sunt cu adevărat bogăţiile noastre cele mai mari, în această lume ÅŸi în cealaltă. Cu toÅ£ii râvnim la ele. Putem poseda multe lucruri pe acest pământ, tot ceea ce dorim dar dacă nu avem pacea, toate aces­tea nu slujesc la nimic. Iar pacea provine de la Izvorul vieÅ£ii, de la Domnul. Adresându-se ucenicilor Săi care ferecaseră uÅŸile de teama Evreilor, Mântuitorul le-a spus înainte de toate:„Pace vouă!”(...) Dom­nul ne dăruieÅŸte pacea Sa dacă ne schimbăm felul de a gândi ÅŸi ne întoarcem faÅ£a către Binele absolut care este Domnul Dumne­zeu. (...) Această pace produce un sentiment de stare bună, de bucurie ÅŸi de mângâiere nu numai în noi înÅŸine dar ÅŸi asupra tutu­ror celor cărora le transmitem gânduri pli­ne de pace, de blândeÅ£e, de dragoste ÅŸi bunătate.” (STARETUL TADEI, Pace ÅŸi bucurie întru Duhul Sfânt) 

NU JUDECAÅ¢I, CA SÄ‚ NU FIÅ¢I JUDECAÅ¢I (Matei 7,1) (II)

„OsândeÅŸte lucrul rău dar pe cel care îl face nu-l osândi. Dacă îl osândeÅŸti pe aproapele, învaţă Cuviosul Antioh, împreună cu el ÅŸi tu eÅŸti osândit pentru acelaÅŸi lucru. (...) Pentru a ne păstra pacea sufletească trebuie să ne străduim în tot chipul a nu-i osândi pe alÅ£ii. Prin neosândire ÅŸi prin tăcere se păstrează pacea sufletească: atunci când omul petrece într-o asemenea aÅŸezare, primeÅŸte descoperiri dumnezeieÅŸti.” (Sf. Serafim de Sarov, Rânduieli de viaţă creÅŸtină)

Nu judecați, ca să nu fiți judecați (Matei 7,1)

18. A-i judeca pe ceilalÅ£i, înseamnă a uzurpa fără ruÅŸine o prerogativă dumnezeiască; a-i condamna, aduce pierzania propriului nostru suflet. 19. AÅŸa cum trufia poate, în lipsa oricărei alte de patimi, să-l piardă pe cel stăpînit de ea, tot aÅŸa faptul de a-i judeca pe ceilalÅ£i poate, el singur, să ne piardă cu desăvîrÅŸire, dat fiind că fariseul a fost osândit pentru aceasta (cf. Lc. 18, 14). 20. Un bun viticultor mănâncă numai strugurii copÅ£i ÅŸi nu-i culege pe cei verzi, un om voitor de bine ÅŸi chibzuit va însemna cu grijă toate virtuÅ£ile pe care le va vedea la ceilalÅ£i; dar cel smintit cercetează greÅŸelile ÅŸi defectele. Despre acesta din urmă a fost spus: Ei au cercetat nelegiuirea ÅŸi ÅŸi-au irosit puterile întru această cercetare (Ps. 63,7). 21. Chiar dacă ai vedea cu proprii tăi ochi, nu osândi, căci deseori chiar ÅŸi ei s-au înÅŸelat. (Sf. Ioan Scărarul – Scara – Treapta a zecea: Despre clevetire)

Ispita cunoașterii (II)

« Între toate patimile spiritului omenesc, una din cele mai aprige este dorinÅ£a de a cunoaÅŸte ; iar această curiozitate îl face să-ÅŸi istovească forÅ£ele pentru a găsi fie vreo noutate tăinuită în ordinea naturii, fie vreo dibăcie încă neÅŸtiută în artele tehnice, fie vreo iscusinţă deosebită în conducerea afacerilor. Dar prin această nestăvilită dorinţă de a ne îmbogăţi înÅ£elegerea cu noi cunoÅŸtinÅ£e, suntem aidoma acelora care scruteză depărtările, fără să remarce lucrurile dimprejurul lor : vreau să spun că mintea noastră, încercând să cuprindă cu mari strădanii lucruri foarte îndepărtate, ÅŸi parcurgând, ca să spunem aÅŸa, cerul ÅŸi pământul, trece cu vederea lucrurile care îi sunt cele mai apropiate, astfel încât ne irosim întreaga viaţă neÅŸtiutori de ceea ce ne este de trebuinţă, ÅŸi nu numai de ceea ce ne este de trebuinţă, dar ÅŸi de ceea ce suntem » (Bossuet – « Predică despre moarte »).

Ispita cunoașterii

„Dacă Domnul nu a îngăduit să cunoaÅŸtem tainele a numeroase lucruri din această lume, este pentru că nu ne era de trebuinţă.” (Sf. Siluan - Scrieri).