5 mai, pomenirea sfântului părintelui nostru Ilarie, episcop de Arles

A respins tot ceea ce îl atrăsese până atunci, ÅŸi-a împărÅ£it bunurile ÅŸi, atras în chip irezistibil de dragostea lui Dumnezeu, s-a retras la Lérins, unde s-a nevoit din răsputeri pentru a putea răscumpăra timpul pierdut cu lucruri fără de folos, ÅŸi pentru a putea înainta către desăvârÅŸirea monahală sub îndrumarea sfântului Onorat. Când acesta din urmă a fost numit episcop de Arles, în anul 426, Ilarie l-a urmat pentru a-l ajuta în îndatoririle episcopale; dar dragostea de pustie a fost mai puternică, astfel că s-a întors repede în insula cea monahicească. A răspuns însă rugăminÅ£ii lui Onorat de a-i sta la căpătâi în cele din urmă clipe pe lumea aceasta. După trecerea la cele veÅŸnice a sfântului episcop, Ilarie s-a întors în grabă la mănăstire, de teamă să nu fie ales ca episcop în locul sfântului Onorat; a fost însă oprit de către guvernatorul Castus ÅŸi adus cu forÅ£a în oraÅŸ, unde clerul ÅŸi poporul se pregăteau cu bucurie pentru alegerea lui. Cum sfântul se opunea, zicând că nu avea să încuviinÅ£eze decât dacă Domnul avea să-i arate în mod clar că aceasta era voia Sa, un porumbel alb ca zăpada s-a aÅŸezat pe capul său, ÅŸi nu a zburat decât după ce Ilarie ÅŸi-a dat consimÅ£ământul.

La doar douăzeci ÅŸi nouă de ani, noul episcop avea înÅ£elepciunea unui bătrân ÅŸi blândeÅ£e părintească faÅ£ă de toÅ£i, dar mai ales faÅ£ă de săraci. Pentru a-i ajuta muncea chiar el, ÅŸi a vândut tot, până ÅŸi vasele sfinte, pentru a răscumpăra niÅŸte prizonieri căzuÅ£i pradă triburilor germanice care invadaseră Galia. ActivităÅ£ile sale pastorale nu îl împiedicau să trăiască ascetic. Primul lucru pe care l-a făcut ca episcop a fost să reunească clerul din catedrală pentru a trăi în comunitate, ca la mănăstire. În ceea ce-l priveÅŸte, trăia în sărăcie ca ÅŸi înainte, era pururea îmbrăcat cu un singur veÅŸmânt, sub care purta un ciliciu; mergea desculÅ£, chiar ÅŸi iarna, ÅŸi dormea pe jos, lucra cu mâinile sale spunând psalmi ÅŸi trăia în toată vremea în prezenÅ£a lui Dumnezeu.

Sfântul Ilarie s-a distins mai ales prin talentul său retoricesc, la care se adăugau ÅŸi numeroase minuni. Åžtia să vorbească atât celor de seamă, cât ÅŸi oamenilor din popor, ÅŸi propovăduia adevărul evanghelic fără ocoliÅŸ ÅŸi fără să se teamă de cei puternici, nedându-se înapoi de la a-i mustra în public. Dădea totuÅŸi dovadă de mare blândeÅ£e faÅ£ă de cei păcătoÅŸi, ÅŸi prin propriile lui lacrimi îi făcea să plângă pe cei ce se pocăiau. Principiul său de bază era să se raporteze în toate la Domnul ÅŸi în fiece clipă să-ÅŸi cerceteze starea inimii, ca ÅŸi când ÎnsuÅŸi Marele Judecător ar fi cercetat-o. Åžtia să transmită celor ce-l ascultau această stare de trezvie duhovnicească ÅŸi nu se putea nici să-l asculte cineva, ÅŸi nici măcar să-l privească, fără a avea inima plină de căinÅ£ă. În urma predicilor sale, numeroÅŸi erau aceia care, înspăimântaÅ£i de Judecata de Apoi ÅŸi dispreÅ£uind viaÅ£a de acum, hotărau să trăiască doar pentru ÎmpărăÅ£ia Cerurilor.

De-a lungul întregii sale păstoriri ca episcop, sfântul Ilarie a luptat împotriva ereziilor, mai cu seamă împotriva pelagianismului, dimpreună cu prietenul său, sfântul Gherman de Auxerre (31 iulie). A condus mai multe sinoade, a restabilit disciplina bisericească, a întemeiat biserici ÅŸi mănăstiri care urmau tradiÅ£ia de la Lérins, ÅŸi a readus pacea ÅŸi dragostea în sudul Galiei.

Vlăguit de râvna ÅŸi nevoinÅ£ele sale, s-a îmbolnăvit la vârsta de patruzeci ÅŸi opt de ani ÅŸi, după ce a rânduit cine avea să-i urmeze în scaunul episcopal, ÅŸi-a încredinÅ£at sufletul Domnului pe 5 mai 449. Se spune că, în timpul înmormântării sale, psalmii au fost cântaÅ£i numai în limba ebraică de către Evreii de la Arles, care vroiau ÅŸi ei să îl preamărească pe sfânt, deoarece vocile creÅŸtinilor erau înnăbuÅŸite de suferinÅ£ă.

Traducere din limba franceză : Ioana Căpităneanu