Ridicat la rangul de arhimandrit la vârsta de treizeci de ani, a fost curând numit rector al Academiei Ecleziastice ÅŸi stareÅ£ al unei mănăstiri însemnate din Novgorod. Neobosit în îndeletnicirile intelectuale, precum ÅŸi în cele administrative, se ocupa mereu de trei-patru probleme în acelaÅŸi timp. Iată cum îl descrie ucenicul său, arhimandritul Fotie: „Avea mereu chipul luminat ÅŸi vesel, ochii pătrunzători, un aer ascetic ÅŸi aspru, însă plăcut. Mersul său era încet ÅŸi solemn. Avea vocea blândă ÅŸi subÅ£ire, însă limpede. Vorbea cu fineÅ£e ÅŸi agerime, reuÅŸind să-i facă pe studenÅ£i să-l asculte cu atâta interes, încât uitau de ora mesei. Puterea, frumuseÅ£ea, demnitatea ÅŸi cinstea Academiei Ecleziastice erau întru totul reunite în Filaret.”. Unind erudiÅ£ia deosebită cu evlavia înflăcărată, sfântul încerca să transmită în primul rând celor ce-l ascultau sau îi citeau operele – care sunt lucrări de referinÅ£ă ale literaturii ortodoxe – „duhul Ortodoxiei”. De aceea, încă din timpul vieÅ£ii sale a fost considerat un adevărat Părinte al Bisericii ÅŸi numit „noul Gură de Aur”.

După ce a primit titlul de Doctor în Teologie, Filaret a fost numit episcop la vârsta de doar treizeci ÅŸi cinci de ani (1817). A fost mai întâi vicar al Mitropolitului de Sankt Petersburg, apoi a devenit Arhiepiscop de Tver, de Iaroslav, iar după cinci ani a fost înălÅ£at în jilÅ£ul Mitropoliei Moscovei ÅŸi Kolomnei, pe care l-a ocupat până la trecerea sa la cele veÅŸnice. Sfântul ierarh îÅŸi cârmuia eparhia cu aceeaÅŸi energie de care dăduse dovadă când era rector al Academiei. De cum a fost numit la Tver, timp de o sută de zile a străbătut această imensă eparhie, predicând în toate bisericile. Aflat la cârma Mitropoliei Moscovei, a lucrat cu stăruinÅ£ă pentru a îndrepta lipsurile clerului. Aspru în ceea ce priveÅŸte rigoarea morală a clericilor, nu pregeta să le dea pedepse canonice; ÅŸtia însă să domolească această asprime, contribuind personal la nevoile materiale ale familiilor clericilor scoÅŸi din preoÅ£ie. Lucrând fără răgaz, nu se odihnea nicicând, ÅŸi nimeni nu ÅŸtia când doarme, căci în orice moment din zi ÅŸi din noapte venea la el slujitorul lui, îl afla mereu aÅŸezat la masa de lucru. Sfântul ierarh scria lucrări teologice, manuale, articole, însă mai ales dădea tot ce avea mai bun în predicile sale minunate². A lăsat, de asemenea, ÅŸi o corespondenÅ£ă foarte vastă, care cuprinde îndrumări de mare folos pentru viaÅ£a bisericească. A fost ÅŸi începătorul traducerii Bibliei în limba rusă, lucrare cu bătaie lungă, la care a contribuit traducând el însuÅŸi mai multe cărÅ£i ÅŸi care nu a putut fi terminată decât după cincizeci de ani, din pricina împotrivirii Å£arului ÅŸi a unor grupări ecleziastice. Datorită sprijinului ÅŸi colaborării sale, stareÅ£ii de la sfânta mănăstire Optina au putut publica traducerile pe care le făcuseră după SfinÅ£ii PărinÅ£i ai Bisericii, lucrări care aveau să prilejuiască o importantă miÅŸcare de trezire duhovnicească în Rusia [10 ÅŸi 11 octombrie]. Nedându-se la o parte de la a cere sfat colaboratorilor săi ÅŸi primind cu smerenie criticile acestora, sfântul ierarh era blând ÅŸi răbdător cu duÅŸmanii lui ÅŸi îndura cu îngăduinÅ£ă ÅŸi cele mai nedrepte învinuiri. Când era însă vorba de sfintele dogme, de poruncile Domnului sau de tradiÅ£ia Bisericii, se arăta de neclintit. Toate veniturile sale le folosea pentru opere de binefacere, făcând tot ce putea pentru ca acestea să nu fie ÅŸtiute de nimeni. Din avutul lui a fost construit un azil pentru orfani ÅŸi pentru copiii preoÅ£ilor nevoiaÅŸi.

În anul 1819 a devenit membru al Sfântului Sinod. Nu era chestiune la care să nu fie priceput. Astfel, i se cerea sfat chiar ÅŸi atunci când nu era prezent la reuniuni, iar el dădea ÅŸi celor mai dificile probleme o soluÅ£ie corectă ÅŸi întemeiată cu înÅ£elepciune pe principiile canonice. 

Nevoitor din fire, sfântul ierarh iubea retragerea în pustie pentru a se îndeletnici cu rugăciunea ÅŸi cu împreună-vorbirea cu Dumnezeu. Pentru a putea face aceasta a întemeiat Schitul „Ghetsimani”, în apropierea Lavrei Sfintei Treimi, unde petrecea adesea câteva zile într-o chilie simplă. Plin de iubire dumnezeiască, ochii i se umpleau de lacrimi atunci când era vorba de fapte bune, de gânduri înÅ£elepte ÅŸi de probleme vrednice de compătimire. Pururea încerca să plinească ceea ce îi învăÅ£a pe ceilalÅ£i, atrăgându-ÅŸi astfel afecÅ£iunea neclintită a credincioÅŸilor, care îi cereau sfintele rugăciuni, adesea încununate de minuni.

După ce a strălucit vreme de jumătate de veac ca o făclie a harului în candelabrul Bisericii, Sfântul Filaret a trecut cu pace la Domnul pe data de 19 noiembrie 1867, la vârsta de optzeci ÅŸi cinci de ani. Cu câteva luni înainte îl văzuse în vis pe tatăl său, care îl îndemnase să fie cu luare aminte la „data de 19”. 

Ieromonahul Macarie de la Simonos Petra, Sinaxar, vol III, luna noiembrie, pp. 231-235