Avantajele tiparului sunt incontestabile și le cunoaștem cu toții. Însă pentru Liturghie ele au fost fatale: răspândirea uimitoare a cărții a uni-formizat totul și a anihilat evoluția firească a Liturghiei; până atunci, manuscrisele din diferitele regiuni mărturisesc despre o dezvoltare neîncetată a Liturghiei, în funcție de tradiția locală; de atunci, manuscrisul (tradiția, textul, tipicul) ales spre tipărire a impus o viziune uni-formă și uni-formizantă a Liturghiei, preluată de toate edițiile următoare.

Așa se face că forma Liturghiei a devenit și a rămas până astăzi un tabú neînțeles, la limita superstiției și a ereziei: a superstiției, întrucât s-a generalizat prejudecata că o schimbare cât de mică în forma Liturghiei înseamnă o lepădare de credință; a ereziei, întrucât învățătura dreaptă despre unitatea liturgică a Ortodoxiei a devenit credință falsă în uni-forma Liturghiei. Ambele idei contrazic întreaga dezvoltare liturgică și gândire patristică a primului mileniu.

Forma actuală a Liturghiei, deja evoluată în faza manuscriselor, dar impusă uni-formizat de tipărituri, conține multe elemente, gesturi și indicații fără sens sau redistribuite anapoda: un neisprăvit joc de puzzle din secolele X-XV, bun de tipar în graba secolului XVI, preluat orbește drept normă până astăzi. Să ne înțelegem: vorbim aici de „forma” Liturghiei, nu de Liturghie! Liturghia este și rămâne dumnezeiască și apostolică; ea are o structură și elemente de bază bine definite încă din prima zi a Bisericii (FA 2, 42), care rămân aceleași pentru totdeauna. Dar forma (textul, tipicul) ei, așa cum o avem astăzi, este o jalnică expresie a decadenței vieții bisericești „de la vlădică până la opincă”.

Åži mai dureros este faptul că ne complacem în această formă și lipsă de sensuri. Nici în Facultățile noastre de Teologie, nici în Mănăstiri, care ar trebui să fie adevărate centre liturgice, Liturghia nu mai interesează decât pe prea puțini. Åži aceia sunt repede stigmatizați drept „eretici” și inovatori; iar ei, sărmanii, pentru a se apăra, se plafonează în ritual, spre a-și dovedi atașamentul față de „tradiție”, sau încep să facă pe teologii Liturghiei, dând explicații mistagogice gratuite acolo unde nu există, adică formei actuale decadente. Iată de ce preoții nu știu ce înseamnă Liturghia, iar monahii și poporul au transformat-o într-o slujbă magică, plătită chiar („a plăti o Liturghie pentru...”), al cărei ritual trebuie să-și urmeze cursul.

Să ne înțelegem încă o dată: nu spunem că Liturghia este rea! Dimpotrivă, Liturghia este prea bună pentru noi, cei îndărătnici și răi! Noi suntem cei ce nu vrem să-i înțelegem Sensul (1) și nici pe alții nu lăsăm și ne ținem de niște forme exterioare, când Domnul ne spune că Liturghia a fost făcută pentru om, iar nu omul pentru Liturghie (Mc 2, 27)! Dar noi am stins Duhul din noi și de aceea, fără forme (=idol, literă), viața noastră nu are sens (2 Co 3,6)! Forma decadentă a Liturghiei este expresia stingerii Duhului în Biserică. Åži de ea ne facem vinovați în primul rând noi, cei ce o săvârșim.
În lumina celor spuse, salutăm ca pe o primăvară a înviorării liturgice, ca pe o bunăvestire a regăsirii înțelesului Liturghiei apostolice și patristice autentice, apariția recentă a volumului „Liturghia ortodoxă – istorie și actualitate”, 392p., publicat la editura Sophia, București 2008, de Ieromonahul Petru Pruteanu (*1979), din M-rea „Nașterea Domnului” de la Zăbriceni, Decan și lector la catedra de Liturgică a Facultății de Teologie din Edineț.

Cartea aceasta sparge gheața de 500 de ani de la acea primă aventură liturgică românească. Pentru prima oară se spun acum în românește, sintetizate într-un singur volum deschizător de drumuri, lucruri adevărate despre Liturghia noastră, adunate din studiile cele mai recente ale celor mai avizați liturgiști din lumea întreagă. Iar autorul, pe care nu-l cunoaștem personal, dar ni-l prezintă îndeajuns cartea, îmbină într-un mod extrem de echilibrat rigoarea academică-științifică, necesară pentru dovedirea afirmațiilor, cu experiența liturgică-bisericească, obligatorie pentru verificarea în Duh a discursului academic.

1. O istorie a Liturghiei Ortodoxe,
2. Textul comentat al Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur și
3. Studiul despre Când și cum să ne împărtășim sunt cele trei părți ale lucrării, „vitale pentru cunoașterea și trăirea duhovnicească nu numai a preoților și studenților teologi, ci și a fiecărui creștin în parte” (coperta).

Prima parte îl familiarizează pe cititor cu noțiunile și izvoarele liturgice, cu evoluția istorică, cu raportul Liturghie-Anaforá; descrie Anaforalele ortodoxe și Liturghia Darurilor mai înainte Sfințite; examinează câteva probleme speciale din Liturghie: ecteniile cererilor, ectenia pentru catehumeni, dialogul preanaforal, troparul Ceasului III.

Textul comentat, „având la îndemână zeci de ediții și manuscrise în diferite limbi: în special greacă, slavonă și română” (p.178), reprezintă primul comentariu critic integral al Liturghiei în limba română; este o versiune de studiu propusă și cele peste 200 de note explică sensurile liturgice ale cuvintelor cheie sau ale celor astăzi prost-traduse; la final, se examinează încă două probleme speciale: dialogul clerului de acces la altar și rostirea cu voce a rugăciunilor.

Partea a treia redă o conferință susținută la ASCOR Iași (2002); după trecerea în revistă a principalelor canoane și texte patristice referitoare la împărtășire, tratează cu mult curaj chestiuni ca: „afirmația că nu te poți împărtăși mai des de 40 de zile – nu are nici un suport teologic și o calificăm ca fiind total eronată” (p. 315); „cert este că în trecut Spovedania nu era cerută înainte de fiecare împărtășire – dacă cineva se spovedește o dată pe săptămână și vrea să se împărtășească în fiecare zi, nu greșește cu nimic și nici nu încalcă vreo rânduială a Sfinților Părinți. Preoții care nu sunt de acord cu aceasta ar trebui să facă mai întâi ei astfel!” (p.326-328); „nu se poate nicidecum afirma că împărtășirea este legată exclusiv de post – dacă preoții noștri s-ar spovedi și ar posti așa cum cer mirenilor, ar fi raiul pe pământ...” (p.331-332).

În Anexă se oferă textul și traducerea în premieră a celei mai vechi Anaforale cunoscute în limba greacă (Anaforáua de origine egipteană de la sfârșitul secolului III, descoperită pe Papirusul de la Barcelona), un bogat Index alfabetic cu noțiuni liturgice și Bibliografia.

Cartea nu are pretenția de a fi „un studiu exhaustiv asupra Liturghiei” sau o teză originală. Ea doar traduce în limba noastră și sintetizează marile studii liturgice, familiarizând pe cititor „cu ceea ce în alte medii academice și chiar neacademice se știe și se crede de mult timp” (p.7). Dar este prima care face acest lucru și tocmai aceasta îi conferă pentru totdeauna meritul și unicitatea în Liturgica românească. Un studiu exhaustiv nici nu poate fi scris, căci reprezintă o operă enormă; abia acum încep să se traducă volumele fundamentale scrise despre Liturghie (2).

Cu smerenie, dar cu rigoare academică, autorul nu se sfiește să critice „rutina impenetrabilă în înțelegerea și săvârșirea Liturghiei” (p.122), indiferența „factorilor de decizie din sânul Bisericii Ortodoxe” față de problemele liturgice (p.104), „stereotipurile” (p.135), exacerbarea evlaviei față de Maica Domnului în Anaforá (p.108), traducerile recente „după propriul înțeles” și ignoranța cu care sunt acceptate (p.76), influența nefastă și chiar unele erori dogmatice ale lui Petru Movilă (p. 157,167,319), ciudățenia „de-a dreptul stupidă” din tipicul rusesc privind tragerea perdelei numai pe jumătate (p.173-174), „abuzul de interpretări simbolice” al Sf. Simeon al Tesalonicului (p.189), necanonicitatea pomenirii mitropolitului/patriarhului în eparhiile sufragane (p.211), nefericita formulare sinodală privind „poporul român binecredincios de pretutindeni” (p.212), înlocuirea lui „mântuiește-ne” cu „miluiește-ne” în adresarea Maicii Domnului (3) (p.214), „percepția magică a harului” în obiceiul de a pune potirul pe capetele credincioșilor (p.240), pomenirile „stufoase și populiste” de la Intrarea Mare (p.241), absurdidatea dialogurilor care întrerup Anaforaua (p.258) și a poruncii a patra „bisericești” (4) (p.319), superficialitatea celor ce critică deasa împărtășire, care „nu au cunoscut niciodată folosul împărtășirii cu Hristos, ci o fac din niște obligații externe” (p.333).

Echilibrul uimitor al acestor critici este asigurat de răbdarea cu care autorul își desfășoară ideile prea temerare (cf. chestiunea renunțării la ectenia pentru catehumeni p.143), de discreția cu care semnalează anumite erori prea populare (ex. rostirea ecteniei pentru morți în cadrul Liturghiei p.228), de deschiderea cu care tratează anumite traduceri („de toate și pentru toate” p.95), de înțelegerea limitelor celor ignoranți (p.147), de modestia cu care propune unele elemente sau schimbări (ex. citirea pomelnicelor p.199, binecuvântarea anafurei p.260, adevăratul „Amin” al Anaforalei p.262, rostirea rugăciunii Cred, Doamne... p.270-271), de seriozitatea și onestitatea cu care a lucrat „nu din ambiție, ci bazat pe studiul liturgic și dogmatic realizat pe parcursul mai multor ani, îmbinat cu experiența la Altar” (p.178). El își recunoaște limitele și posibilele „greșeli sau inexactități” pentru care așteaptă „o critică constructivă” (p.7). În același timp, este conștient că lucrarea sa va putea fi percepută „ca un modernism, ca erezie și abatere de la dogme” (p.178) și declară limpede: „nu dorim în nici un caz să ajungem la un relativism sau la unele inovații cu duh protestant” (p. 332). Tocmai de aceea, nădăjduiește „ca lucrarea să intre și în atenția ierarhilor și a profesorilor de teologie, care se pot exprima pe marginea ei... (p.179).
Până atunci, noi ne permitem aici câteva constructive observații, din multe altele, prin metoda unor întrebări imaginare: 1. Are într-adevăr Liturghia numai două părți: a Cuvântului și Euharistia (p.209)? Nu este, oare, vremea să reconsiderăm și pe cel de-al treilea, apostolic și patristic: Rugăciunile? 2. Nu ați intuit niciodată că „Anaforá”, căreia nu-i găsiți o traducere românească satisfăcătoare (p.73), este de fapt același cuvânt rostit de preot cu câteva clipe mai înainte (Psalmul 50) și tradus prin: „prinosul...”? 3. Dacă știm că Proscomidia nu este altceva decât Intercessio și Diptice, cum putem lăsa în îndoială problema miridei Îngerilor (p.193-194,107,109)? De ce aici vă temeți să aveți o părere și să puneți în discuție hotărârea sinodală din 2004? 4. Cum de nu arătați și posibilitatea traducerii prin „cele Sfinte” (=Altar sau Taine) în loc de „sfinților Tăi”, la intrarea mică (p.218) și la căldură (p.270)? 5. Dacă într-adevăr cunoaștem sensul unui element (cădirea în timpul cântării Aliluia, nu al Apostolului), este bine să persistăm în a da soluții proaste (p.222,n.434)? 6. Cum putem afirma că „nu știm dacă în vechime rugăciunile de la Liturghie se citeau în glas” (p.291) și: „vreau să spulber iluzia celor care cred că în trecut Anaforaua era citită chiar atât de tare...” (p.296)? Anaforaua a fost totdeauna rostită cu voce tare în primele secole și fără aceasta Liturghia însăși stă la limita ereziei. Motivul pentru care rugăciunile au început să se rostească în taină – care reprezintă și singurul argument valabil astăzi pentru menținerea lor în taină – este nefericita renunțare la „disciplina arcani”, cauza a toată decadența liturgică; altfel spus, numai cei credincioși, care se împărtășesc, au voie să audă rugăciunile! „Voie”? Au obligația să audă și să participe la rugăciuni! Ceilalți nu au nici obligația, nici voie.

Ar fi multe de adăugat despre această carte unică, dar nu este scopul nostru să o epuizăm aici. Totuși, nu putem încheia înainte de a evidenția trei principii liturgice fundamentale pe care autorul le inserează în lucrare foarte discret, principii ignorate astăzi totalmente în Liturghie și care necesită fiecare câte un studiu lămuritor în parte:

1. „penitența trebuie făcută înainte de Liturghie” (p.173)
2. nu toate formulele și elementele liturgice sunt rugăciuni (p.224)
3. „nimic din rugăciunea Anaforalei nu poate fi rostit de un alt preot decât de protos” (p.252).

Recomandăm, așadar, tuturor credincioșilor, și mai ales preoților, această carte. Ea deschide noi orizonturi în înțelegerea personală a Liturghiei, dar mai ales în evoluția viitoarelor studii liturgice. Este nevoie acum să se continue traducerea volumelor fundamentale despre Liturghia ortodoxă (TAFT) și sintetizarea lor într-un studiu cât mai complet asupra istoriei, textului și tipicului Liturghiei. În același timp, este nevoie și de o sinteză mai puțin analitică și academică, simplă și pe înțelesul tuturor credincioșilor, care să explice sensul, structura și elementele de bază ale Liturghiei. Nu schimbările pripite, ci descoperirea sensurilor adevărate ale Liturghiei, iată ținta acestor demersuri liturgice!

Vom aștepta oare încă 500 de ani? Să dăm slavă lui Dumnezeu că ne-a făcut părtași acestui moment editorial și să profităm de el din plin! Cinste fie Părintelui Petru pentru râvnă și curaj, iar episcopului Dorimedont, vrednic ierarh al zilelor noastre, care a binecuvântat lucrarea, dar nu a mai apucat să o vadă, veșnică să-i fie pomenirea!

Ieromonahul Arsenie de la Malvialle
Consilier liturgic al Arhiepiscopiei

Note

(1) În greacă, logos=sens, cuvânt, rațiune. Evanghelia de la Ioan începe astfel: „La început era Logosul (Cuvântul)”, adică Hristos, Fiul lui Dumnezeu este sensul tuturor lucrurilor.
(2) În 2007 a apărut la Cluj traducerea celui mai bun studiu despre prima parte a Liturghiei: Juan MATEOS, Celebrarea Cuvântului în Liturghia bizantină, trad. și note Cezar Login, editura Renașterea, Cluj-Napoca 2007.
(3) Aici ne surprinde faptul că autorul nu folosește în argumentația sa și citatul autoritar al marelui Teolog Dumitru Stăniloae din Teologia Dogmatică Ortodoxă, volumul 3, partea a șasea „Eshatologia sau viața viitoare”, cap. I-C-5b „Comuniunea drepților întreolaltă și a Bisericii de pe pământ cu ei”.
(4) „să ne spovedim și să ne împărtășim în fiecare din cele patru posturi de peste an, sau, dacă nu putem, cel puțin o dată pe an, în postul Sfintelor Paști... îmi exprim mirarea de ce magistrala Mărturisire [a lui Petru Movilă-nn] aprobată de Sfântul Sinod al B.O.R. nu a poruncit ca preotul, dacă nu poate, să facă Liturghie cel puțin o dată pe an, la Paști ”.