Să remarcăm că atunci când Dumnezeu i S‑a revelat lui Moise pentru prima dată pe muntele Sinai a vorbit despre Sine în acești termeni: „[...] Dumnezeu, iubitor da oameni, milostiv, îndelung‑răbdător, plin de îndurare și de dreptate, care păzește adevărul și arată milă la mii de neamuri [...]” (Ieșire 34, 6‑7). Cuvântul milă apare așadar de două ori într‑o singură frază. Și se repetă apoi, în paginile Sfintei Scripturi, de încă patru sute de ori, mai ales în Noul Testament. Biserica a preluat acest termen în slujbele sale și îl folosește aproape ca pe un leit‑motiv, ca pe un sunet de fond, în special sub forma lui „Doamne, miluiește”. Iar monahii își împodobesc viața de fiecare zi cu rugăciunea de toată vremea, „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește‑mă pe mine păcătosul”, cea mai intimă, mai scumpă și mai caracteristică rugăciune pentru spiritul ortodox.

Nu‑i de mirare atunci de ce Hristos, în chiar prima Sa cuvântare în fața mulțimilor, în predica de pe munte, îi fericește pe cei milostivi (Matei 5, 7). Ba, mai mult decât atât, așează mila mai presus de cultul adus Divinității, mai sus de practicile și de ritualurile religioase. Și spune: „milă voiesc, iară nu jertfă”, făcând referință, desigur, la cuvântul prorocului Osea, de la care mai aflăm un detaliu, și anume că nu doar mila, ci și cunoașterea lui Dumnezeu este mai importantă decât arderile de tot prevăzute de lege. Chiar și la Judecata de apoi vom fi întrebați numai despre faptele de milostenie (Matei 25, 31‑47). Ceea ce vrea Dumnezeu de la om este o convertire lăuntrică sinceră, o înviere a sufletului mai înainte de Învierea cea de obște, iar nu o schimbare exterioară, de fațadă. Dumnezeu nu ne vrea morminte văruite, nu dorește să ne oprim la litera legii, ci să înțelegem duhul ei, iar cel care este capabil de milă dovedește că are inima caldă, că Legea este scrisă în inima lui, că este vie și lucrătoare.

Câți în Hristos v‑ați îmbrăcat, în mila Lui v‑ați și îmbrăcat.

Aproape de fiecare dată când Hristos a săvârșit o vindecare a făcut‑o din milă față de persoana aflată în suferință. Ne‑ar trebui pagini întregi ca să putem evidenția din textele Evangheliilor toate pasajele în care ni se spune că Domnul a făcut vindecările din milă pentru cei ce se aflau în suferință. Niciodată nu a rămas nepăsător la durerea oamenilor, învățându‑ne totodată și pe noi să facem la fel, să fim săritori, să nu ne întoarcem capul în partea cealaltă când aproapele are nevoie de ajutorul nostru. Fiul lui Dumnezeu, care ni l‑a destăinuit pe Tatăl a fi milostiv, nu putea să fie altfel decât tot milostiv. Și a dovedit lucrul acesta prin toată viața Sa, o viață marcată de gesturi și de fapte născute dintr‑o dragoste trăită până la extrem, până la capăt și chiar până la moarte. Ceea ce este poate și mai impresionant este că dragostea Sa nu era condiționată de nimic, era lipsită de interese și îndreptată pe deplin către oameni, îndeosebi către cei păcătoși, pe care Dumnezeu nu i‑a uitat și pe care dorește cu orice chip să‑i mântuiască, chiar cu prețul vieții Sale, certându‑i pe farisei și pe saduchei pentru împietrirea inimii lor în prescripțiile rigide ale unei Legi pe care nu o mai înțelegeau în esența ei, pentru formalismul lor și pentru lipsa de sensibilitate față de suferința oamenilor.

Mila este starea omului care simte și trăiește suferința și neajunsul aproapelui ca pe propria suferință și lipsă. Este virtutea sufletelor sensibile și nobile, a celor care fac parte din aristocrația spiritului, undeva la antipodul egoismului și al nesimțirii. Omul milos, prin așezarea lui sufletească dornică să iasă din sine însuși și să se substituie aproapelui, este mai aproape de Dumnezeu decât omul nemilos, pentru că izvorul milei este Însuși Dumnezeu, Cel care din dragoste pentru om S‑a făcut pe deplin om. Iar când sufletul dă de apa acestui izvor dă de harul lui Dumnezeu. Putem spune deci că mila este o stare de har, o trăire a sufletului care a aflat har înaintea lui Dumnezeu. Dar dacă Dumnezeu nu ar fi arătat milă față de noi, nici noi oamenii nu am fi fost capabili de milă. Pentru creștini, virtutea aceasta a milei este nu doar obligatorie, ci este chiar un semn distinctiv. Prin ea se deosebeşte un creștin de un necreștin. Domnul ne spune că nu putem să ne numim ucenici ai Săi dacă nu arătăm dragoste (și milă) unii față de alții.

Nu este ușor să te părăsești pe tine pentru a te substitui aproapelui aflat în suferință, și să faci aceasta fără a‑l judeca în vreun fel. Să nu credem că samarineanului din Evanghelie îi va fi fost ușor să facă ceea ce a făcut. E foarte probabil să fi fost și el grăbit, prins în vârtejul grijilor și al preocupărilor cotidiene. Era mai comod să treacă mai departe, cum au făcut preotul și levitul, dar a ales să se identifice cu necunoscutul și să‑i preia soarta, s‑a purtat ca și când ar fi fost el însuși lovit și jefuit. Samarineanul, ne spun Sfinții Părinți, este Însuși Hristos. De fiecare dată când ajutăm pe cineva, pe Domnul îl slujim.

Și să avem tot timpul în minte că mila este mai mare decât dreptatea. Dreptatea ține de lumea aceasta, este mai ușor de înțe-les, este logică, matematică și cantitativă, pe când mila e de pe alte meleaguri, transcendente, mai apropiate de Împărăția Cerurilor, de Lumina necreată a lui Dumnezeu. Mila sfidează în permanență dreptatea și nu încape în categoriile logicii sale mult prea omenești. Atunci când Domnul ne‑a poruncit „fiți milostivi, cum și Tatăl vostru milostiv este”, ne‑a spus de fapt două lucruri: că milostenia este ceva mai presus de lume (pentru că ține de natura lui Dumnezeu) și că prin fiecare act de milostenie și noi ne îndumnezeim. Am putea spune că mila este noua dreptate la care ne cheamă Dumnezeu, cea care știe și să ierte și să com‑pătimească. Să ierte înainte ca celălalt să se căiască și fără a‑i pretinde să facă la fel. Iertarea nu este un faliment, nu este o înfrângere, ci o mare victorie asupra nouă înșine, e un proces de îndumnezeire a noastră și de umanizare a dușmanului. Singurul mod de a transforma un dușman în prieten este acela de a‑l ierta și a‑l iubi necondiționat, răspunzând răului cu binele, pentru că răul nu poate fi învins de un alt rău, ci doar prin dragoste.

Omul căruia îi este milă de semenul său adeverește faptul că e rudă cu Dumnezeu. De fiecare dată când face milostenie e ca și când ar spune lumii acesteia: deși m‑am născut și funcționez potrivit legilor tale oarbe și rigide, sunt totuși liber și chiar capabil să te depă-șesc, să mă apropii de o altă lume, superioară, cu alte legi, o lume care are la bază mila, bunătatea, prietenia, sensibilitatea, afecțiunea, mărinimia, frăția, bună‑voirea, compătimirea și dragostea. Nu dreptatea oarbă, nici schimbarea vreunui sistem juridic, politic sau economic cu altele mai performante, ci mai degrabă schimbarea relațiilor între oameni, punând la baza lor mila și dragostea, va face posibilă o lume mai bună. Nu poate să domnească pacea în lume dacă nu există dreptate, însă adevărata dreptate nu este posibilă fără iertare. Dacă dreptatea oarbă ar fi înlocuită în societatea noastră cu o etică și o cultură a iertării, am putea spera într‑o lume mai bună.

Și mai trebuie adăugat un lucru. Adevărata milă nu este doar o simplă milostenie, a da de pomană, cum am zice noi, nu‑i doar o simplă împărțire de bunuri materiale, ci este mai ales o compătimire cu celălalt, o înțelegere a durerii, a fricii și a amărăciunii sale. În lumea noastră Occidentală, care cunoaște bunăstarea materială ca nicio altă societate din vechime, care și‑a creat un sistem bazat pe asigurări sociale, dar care este măcinată în același timp de boli grave ale sufletului, precum singurătatea, lipsa de sens și depresia, adevărata milostenie pe care o putem face faţă de cineva este să‑i dăruim din timpul nostru, să‑i fim alături în mod necondiționat când se simte singur, să‑i dăruim un cuvânt de mângâiere. Se poate face milostenie nu doar cu bani, ci și cu o strângere de mână, cu o îmbrățișare, cu o vizită sau măcar cu un telefon, cu un cuvânt de mângâiere sau de îmbărbătare la momentul potrivit, cu simpla ascultare a cuiva când simte nevoia să‑și elibereze sufletul de o povară ce‑l apasă. Când nu putem să mai facem nimic pentru cineva care suferă, putem măcar să acceptăm să suferim împreună cu el, să împărțim din suferința lui prin compasiune. „Fiul lui Dumnezeu Însuși S‑a făcut om din compasiune pentru om”, spunea Origen.

O astfel de lume, în care slujirea aproapelui din interes ar fi înlocuită cu slujirea din milă și din dragoste, ar fi un mic rai pe pământul acesta vremelnic. „Creștinismului”, spunea părintele Nicolae Steinhardt, „mila îi este suflet din sufletul său.” Și mila aceasta presupune răbdare (ca să stai să asculți plângerile celuilalt), atenție (ca să vezi când celălalt are nevoie de ajutor, la fel cum a făcut samarineanul), sensibilitate (samarineanul se pune în locul celuilalt și acționează în locul celui rănit), conștiința vie a frăției care ne leagă în clipele grele de aproapele nostru, sensibilitatea conștiinței (care nu ne‑ar mai da pace dacă ne‑am preface că nu vedem sau dacă am zice că nu avem timp de pierdut ori că se va găsi altcineva care să aibă grijă de el). La glasul acestor false motivații samarineanul a știut să nu‑și plece urechea. A învins omul înzestrat de duh. Ce altceva ne poate mai sigur trezi din coșmarul unei lumi în care toți par a se strădui să adeverească înfiorătoarea zicere a lui Sartre: „Ceilalți? Iată Iadul!”.