Această lepădare a ceea ce este vechi doare. Ne doare când pierdem ceea ce ne aparține. Ne doare când pierdem pe cineva drag. Pe cei care au deja o legătură mai strânsă cu Hristos îi doare când văd ce îi desparte de El. Dar la moartea lui Hristos durerea cea mai profundă a simțit‑o Maica Domnului. Înaintea ultimei evanghelii de la Denia de Joi seara cântăm „Fecioara s‑a rănit la inimă cu amar și, suspinând cu durere din adâncul sufletului, zgâriindu‑și obrazul, se chinuia”. Există un canon întreg dedicat acestei tânguiri a Născătoarei de Dumnezeu. Este vorba despre canonul de la Pavecernița din Vinerea Mare, alcătuit de un anume Simeon Logofătul, imnograf cu activitate restrânsă. Iar aceasta dramă a sufletului sfâșiat de durere la moartea Fiului lui Dumnezeu, textele liturgice o îmbărbătează insitent: „Cu moartea Ta viață lumii dăruiești”, „Răsari Hristoase‑al meu mai strălucit”, „Înviază‑n grabă, alungând durerea Curatei Tale Maici”, cântăm la slujba de prohodire a lui Hristos. Domnul Iisus nu a murit doar atunci, moare mereu și mereu. Imnografia abundă de texte care fac prezente toate evenimentele mântuirii. În cazul nostru, referindu‑ne la Pătimirile și la Învierea lui Hristos, sfinți precum Cosma Melodul, Andrei Criteanul, Ioan Damaschin, Iosif Imnograful, toți din secolele VII‑VIII, arată că „Astăzi Iuda vinde pe Învățătorul”, „Astăzi au pironit pe Cruce iudeii pe Domnul”, „Astăzi catapeteasma Templului se rupe”, „Astăzi ... cu sulița a fost împuns Fiul Fecioarei”, „Astăzi Stăpânul făpturii a stătut de față înaintea lui Pilat”, „Astăzi cuprinde mormântul Cel ce cuprinde făptura cu palma” etc. Acest „astăzi”, repetat obsesiv în stihiri cântate pe toate glasurile, nu arată altceva decât realitatea prezenței lui Hristos în lumea în care trăim și faptul că fiecare dintre noi Îl vindem, Îl batjocorim, Îl răstignim, cu păcatele noastre, pe Domnul, iar El „rabdă îndelung ca să mântuiască pe cel pe care l‑a zidit”. 

Prohodirea Mântuitorului este asemeni un cântec de leagăn, de vreme ce toată suflare cântă cu atâta înflăcărare, căci știe, fără preget, că Hristos va învia. În ceea ce privește vechimea compoziției lui liturgice, Prohodul este plasat undeva prin secolele XIII, poate chiar XIV. Trebuie subliniat faptul ce acest Prohod nu a apărut dintr‑o dată, ca efect spontan al unei revelații pe care a avut‑o cineva, el este sedimentarea unei întregi evoluții a tradiției liturgice. Cert este că pentru Prohod avem niște texte liturgice originale, considerate drept propotipuri, de la care s‑a plecat. Practic, există acest caz tipic al imnografiei: texte patristice sau alte texte liturgice servesc drept surse de inspirație pentru troparele Prohodului. Uneori, texte sau idei precreștine sunt o sursă de inspirație pentru compozitorul Prohodului, de exemplu imaginea de „primăvară dulce” prezentă în textul Prohodului.

La moartea cuiva plângem. Cum nu vom plânge la îngroparea lui Hristos?! Iată însă că acest plâns nu se arată, pentru că mormântul devine „purtător de viață, mai înfrumusețat decât Raiul și decât orice cămară împărătească”. Lacrima de durere de la ușa mormântului este ștearsă mai repede chiar decât Învierea, căci el, mormântul, este începutul, „izvorul învierii noastre”. După cele 186 de strofe ale Prohodului, intercalate de versetele psalmului 118, dispuse în trei stări, Triodul menționează că „îndată se cântă Binecuvântările Învierii pe larg, glas 5 de Petru Lampadarie”. Este un caz singular să se precizeze cu exactitate într‑o carte de texte, cum e triodul, aceste date legate de melos și de autor. Petru Lampadarie, sau Peloponezul (†1777), a fost un mare psalt și dascăl al psaltichiei, care a desfășurat o bogată activitate la București, dar şi în alte locuri. Este supranumit și „Beethoven‑ul” muzicii psaltice, iar creația sa este un reper sonor pentru noi cei de azi, care am pierdut contactul cu vechile scrieri. Așadar, Binecuvântările Învierii compuse de Petru Peloponisiu au un impact puternic pentru cei veniți la îngroparea Domnului. Glasul V sau plagalul glasului I aduc un aer care sugerează milostenia și bunăvoința, iar tactul potrivit, așezat, în care se cântă acum aceste strofe ale Învierii, alternate de refrenul „Bine ești cuvântat Doamne, învață‑ne îndreptările Tale”, aduce mireasma sărbătorii în sfânta și luminata zi a Paștilor. Începând de acum, imnografia se schimbă; toate troparele și textele vor fi bilaterale, dedublate de omniprezența lui Hristos în cele mai de jos ale pământului (știm, deci, că în Sâmbăta Mare prăznuim pogorârea la iad) și în Cer. Biruința lui Hristos asupra morții este cântată în canonul ce urmează deja Prohodului. Acest canon a fost alcătuit de trei sfinți: doi episcopi (Marcu al Idruntului și Cosma al Maiumei) și o monahie (Casia imnografa). Ideea acestui canon alcătuit din nouă ode, cântate în glasul VI, se poate restrânge într‑un tropar pe care îl auzim la fiecare Liturghie deplină: „În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul ca un Dumnezeu, în Rai cu tâlharul și pe scaun șezător cu Tatăl ai fost Hristoase Dumnezeule, pe toate umplându‑le, Cel ce ești necuprins”. Aceasta este dumnezeirea Fiului Care S‑a făcut Om pentru ca pe om să‑l aducă la starea cea dintâi. 

Sâmbăta cea Mare este o zi de isihie, în întreg înțelesul cuvântului. Este o stare de liniștire, de tăcere și de așteptare. Strămoșii noștri petreceau această zi în biserică, ascultând cu evlavie cuvintele Evangheliei și profețiile vetero‑testamentare. Astăzi ne‑au rămas aceste lecturi biblice în Liturghia Sfântului Vasile cel Mare unită cu vecernia, sub forma paremiilor, 17 la număr. Este ziua în care primim îndemnul în imnul heruvic: „Să tacă tot trupul omenesc și să stea cu frică și cutremur și nimic pământesc întru sine să nu cugete”. Nici măcar plânsul sau durerea nu își mai găsesc locul. Hristos Se adrezează Maicii Domnului și prin ea fiecăruia dintre noi: „Nu te tângui pentru mine, Maică, văzându‑Mă în groapă, căci Mă voi scula și Mă voi proslăvi și voi înălța întru slavă, ca un Dumnezeu, pe cei ce cu dragoste pe tine neîncetat te slăvesc”. Acesta este irmosul pe care îl auzim cântat în locul axionului la Liturghia Sfântului Vasile din această zi. Faptul că în această zi de liniștire Sfinții Părinți au așezat în Biserică o Liturghie ca cea a Sfântului Vasile este mai elocvent decât orice explicaţie: această zi nu este de întristare, ci de bucurie. Este plinătatea harului care coboară și înviorează sufletele arzând de dorul lui Hristos, Care „S‑a sculat din somn ca să ne mântuiască pe noi”, așa cum cântăm la Chinonic, la aceeași Liturghie.

Și iată mântuirea noastră: la miezul nopții biserica forfotește de credincioși; câtă frunză și iarbă, cu mic, cu mare, se adună la îndemnul „Veniți de luați lumină din Lumina lui Hristos”. Îndată se aude troparul „Învierea Ta Hristoase, Mântuitorule, îngerii o laudă în ceruri, iar noi pe pământ, cu inimă curată învrednicește‑ne să Te slăvim”. Pentru curățirea inimii apelăm iarăși la Cuvântul lui Dumnezeu; deci urmează Evanghelia Învierii, după care vine explozia de bucurie a omenirii: „Hristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând, și celor din mormânturi, viață dăruindu‑le”. Troparul Învierii se va cânta de acum de multe ori, pe melosuri diverse, începând cu cele tradiționale, păstrătoare ale ifosului arhetipal, până la inovațiile recente, ușor de asimilat și de mulți acceptate. 

Sărbătoarea Învierii este universală. Toți creștinii o îmbrățișează cu evlavie. Universalitatea este susținută în Biserică și prin faptul că avem acea rânduilă numită „a doua Înviere”, care nu este altceva decât vecernia din prima zi de Paști. Este momentul în care orice credincios, în orice țară s‑ar afla, poate avea acces la cuvântul evanghelic prin aceea că pericopa descoperirii lui Hristos faţă de Toma se citește în 12 limbi străine. Noi, cei din diaspora, fiecare în țara în care ne‑a adus Dumnezeu pentru a‑L propovădui, în această perioadă pascală, cu mai multă ușurință putem să ne apropiem de frații noștri, și ei sensibilizați de această sărbătoare; căci prin cântările noastre atât de variate și de bogate în înțelesuri putem face „gazdele” să vibreze fie și numai pentru câteva fragmente din limba în care s‑au născut

Întreaga săptămână ce urmează Duminicii Paștilor însumează un întreg ciclu octoehic. Dacă până acum, în restul anului, fiecărui glas bisericesc îi corespundea o săptămână întreagă, în Săptămâna Luminată fiecărui glas îi corespunde o zi. Astfel, ciclul de opt săptămâni este comprimat în opt zile. Coloana vertebrală a întregii perioade rămâne Canonul Învierii, alcătuit de către Sfântul Ioan Damaschin (secolul VIII), supranumit și „Canonul de Aur”, singurul dintre canoane care se cântă astăzi în unanimitate. Alcătuit în glasul I al muzicii bizantine, acest canon exprimă sobrietate și profunzime, dar aduce și un ton maiestuos, asemeni unei mantii de lumină. 

Sărbătoarea pascală este deschiderea umanității spre Izvor, ca să ne adăpăm cu „băutura cea nouă”, care este Hristos, dar și deschiderea spre ceilalți, cărora „să iertăm toate pentru Înviere” și „unii pe alții să ne îmbrățișăm”.

Monahia Timoteia, Mănăstirea Sfânta Cuvioasă Parascheva, Vilaller