Cincizecimea este o sărbătoare existentă încă din Vechiul Testament. Atunci se cinstea plinătatea numărului șapte și se comemorau suferințele îndurate de poporul evreu în pustie, înainte de a ajunge la pământul făgăduinței. În Noul Testament, la Cincizecime prăznuim nașterea la o nouă viață, ieșirea din pământul fărădelegilor și înfierea noastă de către Tatăl, în Fiul, prin Duhul Sfânt.

Slujba care descrie sărbătoarea este alcătuită din imne de o adâncă înțelegere teologică. Unele dintre aceste imne au fost preluate din Penticostar și presărate în slujbele de pe tot cuprinsul anului. Mă refer în special la câteva dintre imne: la troparul (glasul al VIII‑lea) „Bine ești cuvântat Hristoase Dumnezeul nostru…”, care a devenit „Troparul Ortodoxiei” și se cântă la toate Liturghiile arhierești în momentul cădirii de după Vohodul mic; la ultima stihiră de la Stihoavnă, „Împărate ceresc…”, care se repetă de două ori în cadrul Utreniei (glasul al VI‑lea) şi a devenit rugăciunea de căpetenie în toate Laudele și ierurgiile Bisericii; la icosul praznicului, plasat în centrul canonului utreniei, după cântarea a VI‑a, preluat ca tropar la Ceasul al III‑a din perioada Postului Mare; şi nu în ultimul rând la stihira a cincea de la Vecernia Mare (glasul al II‑lea), „Am văzut lumina…”, care a fost așezată în cadrul Sfintei Liturghii după momentul împărtășirii credincioșilor. Deși observăm astăzi o uniformizare şi o uşoară înstrăinare față de melosul original, e de folos să știm principiile generale de alegere a unui glas în detrimentul altuia. Să luăm drept exemplul stihira a cincea de la Vecernia Mare. Ca „idiomelă” (cu melodie de sine stătătoare) în cadrul Vecerniei Mari a Rusaliilor, ea se cântă pe glasul al II‑lea. Specialiștii îl numesc „glasul împărătesc”, pentru că se cântă cu precădere la praznicele împărătești, atât în stihiri (la Crăciun, la Epifanie), cât și, în cadrul Sfintei Liturghii, la Antifoanele Praznicale („Pentru rugăciunile…”). Această stihiră, plasată în finalul Liturghiei, a păstrat din original doar textul, iar glasului cromatic moale în care se cânta i‑a fost preferat unul diatonic. Cine ar mai putea, în aceste condiții, să spună cu exactitate de unde vine această stihiră? Există, totuși, momente care păstrează sonorități arhetipale.

Prezența Sfântului Duh este mereu în legătură cu întreaga lucrare Treimică. „Slava…” de la Vecernie pune foarte bine în lumină acest adevăr. Împăratul Leon al VI‑lea, zis „cel Înțelept” (+912), a alcătuit o icoană sonoră a lucrării Sfintei Treimi:

„Veniţi, popoarelor, să ne închinăm Dumnezeirii celei în trei ipostasuri: Fiului în Tatăl, împreună cu Sfântul Duh. Că Tatăl a născut din veci pe Fiul, Cel împreună veşnic şi împreună pe scaun şezător; şi Duhul Sfânt era în Tatăl proslăvit împreună cu Fiul: o Putere, o Fiinţă, o Dumnezeire, Căreia toţi închinându‑ne, zicem: Sfinte Dumnezeule, Cel ce toate le‑ai făcut prin Fiul, cu împreună‑lucrarea Sfântului Duh; Sfinte tare, prin Care pe Tatăl am cunoscut şi prin Care Duhul Sfânt a venit în lume; Sfinte fără de moarte, Duhule Mângâietor, Cel ce din Tatăl purcezi şi în Fiul Te odihnești, Treime Sfântă, slavă Ţie!”¹.

În partea finală a stihirii (sublinierea ne aparține), întâlnim și o exegeză a Trisaghionului. Vedem că vocativul „Dumnezeule” se referă la Tatăl Atotțiitorul, Pantocratotul, de asemenea că apelativul „tare” se referă la Fiul, prin care toate s‑au făcut, iar expresia „fără de moarte” la Duhul Sfânt, care este și Mângâietor, de viață dătător și sfințitor.

Lucrarea de sfințire în Biserică prin a treia Persoană a Sfintei Treimi este foarte extinsă şi este consfinţită de Sfânta Scriptură, de Sfânta Tradiție și, desigur, foarte prezentă în imne. În Evanghelia de la Ioan avem mărturie: „Mângâietorul, Duhul Sfânt pe care‑L va trimite Tatăl în numele Meu, acela vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte despre toate cele ce v‑am spus Eu.” (14, 26). Şi iarăşi: „iar când va veni Mângâietorul pe care Eu îl voi trimite vouă, Duhul Adevărului, care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine.” (15, 26). În Faptele Sfinților Apostoli ni se spune: „veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt, nu mult după aceste zile” (1, 5), dar și că în Ziua Cincizecimii „s‑au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi” (2, 4). Bazându‑se pe Sfânta Scriptură, sfinții imnografi au descris și ei lucrarea Sfântului Duh. Iată un rezumat în a treia stihiră a Vecerniei: „Pe toate le dă Duhul Sfânt: izvorăşte profeţii, sfinţeşte pe preoţi, pe cei necărturari i‑a învăţat înţelepciune, pe pescari teologi i‑a arătat; toată rânduiala Bisericii o plineşte.”. În rânduiala sfințirii celei mari a apei, la Epifanie, Sfântul Sofronie al Ierusalimului (+11 martie 638) vine și întregește imaginea Persoanei Sfântului Duh, căci El este „Duhul înţelepciunii, Duhul înţelegerii, Duhul temerii de Dumnezeu, al lui Hristos”. Cu alte cuvinte, El nu este doar Cel ce făptuiește, El Însuși este Înțelepciunea, Pacea și Puterea.

În partea centrală a slujbei de Utrenie, care cuprinde canoanele, cei doi mari imnografi din veacul al VIII‑lea, Sfântul Ioan Damaschin și fratele său adoptiv, Sfântul Cosma Melodul, au pus în cuvinte măiestrite cât s‑a putut din ceea ce este „necuprins de minte”. Primul canon este al Sfântului Cosma. În bogata sa activitate imnografică, episcopul Maiumei a utilizat toate glasurile pentru canoanele praznicelor împărătești. Când a ajuns la sărbătoarea Rusaliilor, a folosit plagalul glasului al III‑lea, sau glasul al VII‑lea, un glas greu (varis), astfel reuşind să redea acel sunet care a venit din Cer peste sfinții Apostoli (Faptele 2, 2)². Iar sfântul Ioan Damaschin, numit și Ioan Arcla, a scris al doilea canon al praznicului în glasul al IV‑lea, din ramura leghetos.

Dintre toate sărbărorile, slujba de Rusalii este cea mai complexă. Liturghia Sfântul Ioan Gura de Aur, din ziua praznicului, este unită cu Vecernia. Mai sunt şi alte cazuri asemănătoare în decursul anului bisericesc, de exemplu Praznicul Buneivestiri, dar vecernia din Duminica Mare este una cu totul specială. În pofida faptului că ziua Duminicii este ziua Învierii și, pentru măreția ei, nu se cade în genunchi, această vecernie mai este numită și „Vecernia plecării genunchilor”. „Vecernia plecării genunchilor” are aceeași structură cu a oricărei vecernii de peste săptămână, la care se adaugă însă citirea celor şapte rugăciuni ale Pogorârii Sfântului Duh şi a ecteniilor corespunzătoare. Toate invocă ajutorul Sfintei Treimi, amintind de cele șapte daruri ale Sfântului Duh, care S‑a pogorât în ziua Cincizecimii. De asemenea, sunt cuprinse în ele și rugăminţi pentru cei adormiți în Domnul. Iar datorită faptului că cele șapte rugăciuni se citesc stând în genunchi, slujba aceasta a primit numele de „Vecernia plecării genunchilor”. Analizând similitudinea cu rânduiala Sfințirii Apei, de la Praznicul Botezului Domnului, cercetătorii îl consideră ca autor al acestor rugăciuni tot pe Sfântul Sofronie, Patriarhul Ierusalimului.

Cred că dintre toate praznicele împărătești acesta este singurul care, prin imnografia sa, împlinește întreaga octaihie a Bisericii. Altfel spus, este sărbătoarea cu prilejul căreia se cântă imnuri în toate cele opt glasuri, cu sau fără subramurile lor. Și acesta este un semn al plinătății, deopotrivă în ton cu evenimentul Pogorârii Sfântului Duh, Care „pe toate le plinește”.

Sfinții sunt o altă dovadă a lucrării Duhului Sfânt în oameni. Fie că le sfințește trupul, care se face moaște sfinte, fie că numai sufletul, ei devin purtători de Duh Sfânt, pnevmatofori, și pot mijloci pentru noi înaintea Tronului lui Dumnezeu. Duhul Sfânt este nelipsit atât din Biserica Luptătoare cât și din cea Triumfătoare, şi asta până la sfârșitul veacurilor. Ca o prelungire a sărbătorii Cincizecimii, următoarea duminică este a Tuturor sfinților în care Dătătorul de Viață a lucrat. Cu această duminică se și încheie perioada Penticostarului din acest an bisericesc.

Așa cum ne învață Biserica, să zicem fără încetare: „vino Dătătorule de viață, Mângâietorule… și ne curățește… și mântuiește sufletele noastre.” Și vom vedea cât de uimitoare sunt rezultatele.

Monahia Timoteia, Mănăstirea „Sfânta Parascheva”, Vilaller