Nu o să comentez aici restricțiile – de altfel diferite de la o țară la alta – impuse (sau propuse) de autorități bisericilor și cultelor religioase. Există o serie de chestiuni de principiu, ba chiar juridice, dar și multe elemente de ordin practic. Mă rezum să privesc situația – deși poate părea artificial – din perspectiva strictă a cultului și a felului în care Biserica (atât ca instituție, cât și prin slujitorii ei la diferite niveluri) înțelege să supraviețuiască liturgic în aceste condiții. Și am în vedere mai ales diaspora. Este un îndemn la reflecție, nimic mai mult.

Fiind minoritari, ortodocșii au acceptat până acum abordările și rețetele bisericilor creștine majoritare. Spre deosebire de acestea, bisericile ortodoxe din diaspora sunt constituite însă aproape exclusiv în jurul cultului, a Sfintei Liturghii duminicale. Cele mai multe comunități nu au spații proprii care să le permită altfel de activități, prin urmare evenimentul liturgic este constitutiv pentru identitatea comunității. Dar și din punct de vedere teologic ecleziologia ortodoxă este prin excelență una euharistică. Intuiția avută la mijlocul secolului trecut de Nicholas Afanassieff rămâne – cu toate nuanțările intervenite ulterior – un punct de reper pentru a înțelege ce este Biserica din punct de vedere ortodox. Biserica se împlineşte prin Euharistie și devine concretă în comunitatea euharistică: în săvârșirea Sfintei Liturghii regăsim și propovăduirea Cuvântului, avem și mărturisirea, dar și actualizarea istoriei mântuirii, co‑celebrarea cu Liturghia îngerească, precum și pregustarea Împărăției. De asemenea, tot de abecedarul credinței ține și faptul că Liturghia, cea mai importantă Taină a Bisericii, prin excelență lucrarea de sfințire a omului, nu poate fi concepută fără Împărtășanie. E de ajuns să‑l citești pe Sf. Nicolae Cabasila ca să înțelegi că pentru Biserica Ortodoxă viața în Hristos nu poate fi concepută în afara Euharistiei, în afara Sfintei Împărtășanii. Cabasila este exemplul clasic. Se poate la fel de bine „coborî“ în istoria Bisericii până la scrierile nou‑testamentare și la primii Părinți ai Bisericii, sau poţi „urca” până în epoca modernă, la Sf. Nicodim Aghioritul sau la Sf. Ioan de Kronstadt. La toți vom întâlni același laitmotiv: Liturghia înseamnă nu doar să asişti, mai mult sau mai puțin evlavios, la o slujbă care poartă acest nume, ci să participi la Taina Jertfei liturgice a lui Iisus Hristos și la Împărtășirea cu Trupul și Sângele Lui. Sigur, știm cu toții unde s‑a ajuns. Evlavia exagerată a făcut din Împărtășanie un privilegiu rar acordat, foarte rar, o dată sau de câteva ori pe an. Expresia „a asculta Liturghia” nu este de ieri‑alaltăieri, este produsul unei mutații realizate în evlavia colectivă în ultimele două‑trei secole. De asemenea, știm că, de câteva decenii încoace, în majoritatea Bisericilor autocefale ortodoxe există un puternic curent de reviriment euharistic, care încearcă revenirea la etosul liturgic inițial, singurul capabil să dea viață și sens expresiilor frumoase pe care le folosim atunci când vorbim de Sfânta Liturghie (cer pe pământ etc.). Liturghia nu se ascultă, Liturghia se împreună‑lucrează și se încununează în primirea Sfintei Împărtășanii.

II.

Acest reviriment euharistic (care pe mulți, mai ales în diaspora, i‑a adus la o spiritualite liturgică vie, asumată în viața de zi cu zi) a primit, în criza îndelungată cauzată de pandemie, cea mai grea lovitură. Nevoiți să țină bisericile închise, preoții au fost nevoiţi să le explice oamenilor că Liturghia se poate face, în caz extrem, și fără ei. Unii s‑au grăbit să vadă în asta revenirea la un paternalism clerical. Pentru a alina frustrarea colectivă, multe episcopii, mănăstiri și parohii au adoptat cu entuziasm soluția digitală: transmiterea Liturghiei pe internet, pe rețelele de socializare, Liturghia online, Liturghia digitală, Liturghia virtuală. Fenomenul acesta poate fi subiectul unei cercetări de teologie practică: o întreagă antologie de culturi liturgice (la plural!) poate fi scrisă doar studiind aceste emisiuni liturgice. Însă nu asta e problema. Nici lipsa de profesionalism a transmisiilor audio‑video, nici caracterul improvizat și, implicit, artificial al slujirii și al predicării în fața web‑camerelor nu constituie adevărata problemă, ci (fără ca limitele acestui demers să fie tematizate din punct de vedere teologic) faptul că a fost deschisă astfel, într‑un avânt pastoral bine intenționat, o cutie a Pandorei care NU se va închide după terminarea pandemiei. 

Până la pandemie, transmiterea TV și online a Liturghiei era privilegiul televiziunilor și a radiourilor patriarhale sau episcopale. Ea avea un caracter strict misionar, excepțional, pentru susținerea pastorației bătrânilor și a bolnavilor. Preotul venea la acești oameni și îi împărtășea, fie că vorbim de preotul spitalului, fie de preotul paroh. Prin urmare, aceste instrumente, oferite cu profesionalism și asumate de instituțiile media ale Bisericii, se știa că sunt prelungiri excepționale ale unei adunări euharistice, ale unui trup comunional viu. Aveau și au o încadrare eclezială.

Raportul s‑a schimbat: prin democratizarea excesivă a Liturghiilor online taina adunării a devenit taina propagării audiovizuale a unei desfășurări religioase care nu mă obligă, pe mine, ca privitor, în niciun fel. Pot sta în genunchi, dar pot sta și pe fotoliu; pot opri sau sări anumite momente (conform unor evaluări apărute în legătură cu slujbele online evanghelice și romao‑catolice din Germania, momentul predicii este, de obicei, „sărit” de participanții virtuali); pot face concomitent altceva (multi‑tasking liturgico‑gospodăresc!). Relația centru‑periferie s‑a inversat. Centrul (comunitatea euharistică existentă în mod real în spațiul sfințit și real al Bisericii) este concurat de periferia anonimă, casnică, privată şi deloc neutră a privitorilor (deveniți „useri” pe rețele sociale, care ascultă de algoritmuri comerciale și mai puțin de canoane sau de rânduielile liturgice).

Cum poti să ieși din calitatea de „user” sau de simplu privitor virtual și să devii participant la o Liturghie online? Aceasta ar fi prima întrebare care trebuia pusă, pentru a‑i ajuta pe oameni să conștientizeze faptul că efortul participativ este acum cel puțin un efort triplu, fiindcă le lipsește spațiul ocrotit, sacru, al Bisericii, le lipsește comunitatea real‑personală și le lipsește primirea harului întrupat, respectiv a materiei harice. A da un „like” și a scrie „Doamne ajută” pe chatul Facebook este trivial atunci când „participi” la o astfel de Liturghie. Dar oamenii nu știu ce să facă şi nici nu au alte posibilități. E ca și cum ai veni la biserică și după Împărtășanie ai aplauda sau l‑ai bate pe umăr pe preot pentru „reușita” sacramentală. Nimeni nu tematizează trivialitatea acestor instrumente rudimentare puse la îndemână de rețelele de socializare pentru a‑ți face semnalată prezen-ța. „Comunitatea liturgică” astfel instaurată este una anonimă, nelegată de niciun fel de raport spațial, lipsită de orice fel de interactivitate și interacțiune personală („amin”‑ ul tău, spus în fața ecranului, nu îl aude nimeni). Este o non‑comunitate, cel puțin din punct de vedere liturgic.

Ce e mai tragic (și iarăşi, nimeni nu tematizează acest lucru) este faptul că o astfel de participare virtuală la Liturghie nu este o participare reală la Euharistie, este doar urmărirea din exterior a unei Euharistii. Mă veţi întreba de ce. Cum putem ști ce simte și trăiește fiecare? Acest argument al evlaviei, oricât de pertinent ar fi, nu poate fi pus în balanță cu problema liturgică şi teologică astfel creată. Pentru că lex orandi (felul în care facem și înțelegem slujbele, Liturghia) trebuie să corespundă cu lex credendi (cu mărturisirea). De aceea Biserica Ortodoxă nu e de acord cu o reformă liturgică pornită după criterii de „comunicabilitate” sau de „sociabilitate” umană. Prin urmare, când vorbim de Sfânta Liturghie nu vorbim de reușita trăirii subiective a unuia sau a altuia, ci de faptul că Euharistia culminează în chemarea la primirea Tainei Sfintei Împărtășanii ca hrană vie, reală. Ea este Cină de Taină reală, nu amintirea sau privirea unei cine... Urmărirea Tainei Euharistice în fața ecranului (oricât de disciplinat ar fi privitorul în crearea și respectarea unui context de rugăciune) poate alina un dor, dar la fel de bine poate duce – mai ales de‑a lungul perioadei de „lockdown” euharistic – la niște mutații reale în evlavia liturgică.

E ceea ce eu aș numi pericolul unui dochetism liturgic. Dochetismul liturgic poate fi explicat cel mai bine prin raportarea la celelalte Sfinte Taine, unde practicarea lui ar fi absurdă. Cum ar fi să botezăm un copil printr‑o slujbă online? Copilul e acasă, iar preotul în biserică, în fața ecranului. Cum ar fi să facem cununii la distanță? Sau hirotonii la distanță? Nimic mai absurd. Pentru că cel botezat trebuie cufundat în mod real în apa cristelniței, pentru că cei ce vin să se cunune trebuie cununați în mod real de preot, iar cel chemat la hirotonie trebuie să primească în mod real punerea mâinilor.

Dar Sfânta Liturghie? Oricât de dureros ar fi, trebuie să le explicăm oamenilor că Sfânta Liturghie își împlinește rostul sacramental pentru cei care sunt în Biserică, în acel moment, în mod fizic. Pentru ceilalți (care urmăresc audiovizual această Taină, cu gândul și cu inima la rugăciune, căci nu vorbim aici de voyeriștii internauți, care dau un clic și navighează mai departe), pentru acești participanți virtuali, Liturghia poate însemna Liturghia Cuvântului (adică primirea Evangheliei și a unei tâlcuiri omiletice) și conștientizarea dorului după Trupul euharistic. Însă rămâne doar o alinare cu gust amar, o bucurie anamnetică dublată de o suferință. Un surogat.

A relativiza, chiar și în momente de criză, această prezență fizică la Liturghie (oricât ar fi de sublim să vorbim de universalitatea Liturghiei, de rugăciunea unora pentru alții etc.) duce la un dochetism liturgic, iar din punct de vedere pastoral la o sinucidere lentă a comunităților euharistice. Pentru că pe termen lung se induce sentimentul, religios confortabil, că e de ajuns ca preotul să se roage, împreună cu unul‑doi „reprezentanți”, pentru ceilalți, pentru ca restul să primească harul de acasă. Nu!

Ce este, însă, dochetismul? Este o tentație mereu existentă în relația cu Mântuitorul Iisus Hristos. Dochetismul e pseudo‑credința că întruparea lui Iisus Hristos a fost doar aparentă, că Răstiginirea și Jertfa nu au fost reale, cu trupul, ci doar „de ochii lumii”. Dochetismul însoțește istoria Bisericii ca ispită continuă de a minimaliza caracterul esențial al Întrupării pentru mântuire. De aceea cuvântul spiritualitate – de altfel de proveniență modernă – nu poate fi interpretat din punct de vedere creștin în sensul unui spiritualism: spiritualitatea creștină își asumă realitatea istoriei și a „cărnii”, este o spiritualitate a Întrupării, pentru a deveni apoi una a Îndumnezeirii. Regăsim dochetismul în diferite ipostaze, de pildă sub forma aftartodochetismului, la sfârșitul secolului al VI‑lea. Aftartodochetiștii erau o ramură a monofi-ziților, susținuți fiind, uneori, chiar de împărații bizantini, ca soluție de compromis. Aftartodochetiștii sau gaianiții credeau ca Iisus Hristos a fost, în timpul vieții pământești, scutit de orice trăiri fizice (cum ar fi setea, foamea, oboseala, durerea, lacrimile), iar când se vorbeşte despre ele (inclusiv despre durerile și pătimirile Răstignirii) se spune că au fost asumate de Hristos doar „kata dokesin”, în mod părut, nu în mod real. Astfel voiau ei să alunge orice impresie de „slăbiciune” din făptura lui Iisus Hristos.

Biserica a apărat mereu realitatea Întrupării Mântuitorului Iisus Hristos de dochetism. „Cuvântul s‑a făcut trup”, s‑a făcut carne (Ioan 1, 14: „et Verbum caro factum est” sau „incarnatus est”). Realitatea cărnii devine realitatea lui Iisus Hristos, care ne mântu-iește pe noi, ca unitate unică trup‑suflet‑duh (a se vedea Sf. Irineu de Lyon). De aceea Sfânta Liturghie nu este o simplă rememorare a unei cine de demult și nici o dramă spirituală centrată în jurul unei împărtășanii nevăzute, mistice, ci o actualizare a Cinei celei de Taină și Împărtășanie material‑spirituală, trupesc‑duhovnicească.

A crede că Sfânta Liturghie – și orice altă Sfântă Taină – este completă în forma ei digitală e o formă de dochetism liturgic, pentru că minimalizează caracterul esențial al participării materiei și a trupului la realitatea sacramentală.

III.

Deși pare exagerată, această viziune privind efectele și perspectiva slujbelor online DUPĂ trecerea crizei de covid‑19 se confirmă la o simplă incursiune în mediile online ale bisericilor evanghelice și romano‑catolice din Europa occidentală. Toate articolele, interviurile și mini‑studiile pastoral‑teologice arată că majoritatea zdrobitoare a parohiilor doresc continuarea ofertei liturgice digitale și după depășirea crizei. „Revelația” pastorală a cumplitului an 2020 pare să fie platforma digitală ca nou spațiu sacru. Știam că digitalul și rețelele sociale sunt tehnici și terenuri bune de misiune pastorală. Însă acum am aflat că sunt și locuri de adunare eclezială, noile „naosuri” largi și generoase ale epocii noastre. Slujbele hibride devin astfel soluția viitorului, o șansă nesperată, mai ales ținând cont de fenomenul binecunoscut al bisericilor slab frecventate din Occident. În slujbele hibride preotul, corul (respectiv organistul), câțiva lectori și reprezentanți ai comunității sunt prezenți fizic, restul urmăresc de acasă „oferta” liturgică. Avantajele sunt evidente: participarea e mai ușor de realizat, sunt atrași mai mulți tineri, comunitățile se flexibilizează, eliberându‑se de o rigiditate temporală și spațială (mersul la Biserică). În plus, econo-misești timp. Religiosul ajunge în mod „nemijlocit” în sfera privată, cotidiană. „Dacă oamenii nu mai pot merge la slujbe, merge slujba la oameni.” Ce frumos sună! Susținătorii acestei soluții pastorale propun însă profesionalizarea „ofertei” liturgice hibride, în sensul că aceasta trebuie să răspundă cât mai bine stimulilor cu care sunt obișnuiți „userii” rețelelor de socializare. Există chiar şi o documentație pentru felul în care comunitățile creștine pot (respectiv trebuie) să își aranjeze cadrele, luminile, atitudinile etc. pentru a fi pe măsura așteptărilor. Se intră, astfel, într‑o logică a pieței de consum digitale: cum să atragi cât mai mulți useri... Așa cum Liturghia reală a dus la o anumită arhitectură creștină, tot astfel și liturghia digitală duce la o schimbare semnificativă a spațiului eclezial, devenit studio liturgic. Nu mai contează cum este el în mod real, ci cum se vede, cum dă pe sticlă. De Hristos cel euharistic nu mai vorbește oricum nimeni. Există, desigur, și voci critice, care văd în tot acest proces o transformare radicală a abordării cultului. Chiar și teologii protestanți subliniază lipsa momentelor participative, a comunității real‑personale, aşadar problema centrală a slujbelor hibride. Dar oamenii? Lor le lipsește în primul rând interacțiunea, agapa post‑liturgică, cafeaua de după slujba duminicală și micile discuții (poate chiar îmbrățișarea) cu ceilalți enoriași.

Deși perspectiva pare pesimistă, există semne mari de speranță, dincolo de dorul de cafeaua post‑liturgică. Tind să cred că experimentul Liturghiilor virtuale va fi o poveste de succes de scurtă durată, cel puțin în contextul ortodox. Pe termen lung, majoritatea oamenilor rămân cu un adânc gust de frustrare și de nemulțumire. Asta pentru că au un termen de comparație. Împărtășania nu doar alină, ci eliberează, sfințește, înalță, transfigurează. Cine a trăit cel puțin o dată acest lucru nu poate să se îndrăgostească de dochetismele digitale. Dochetismul liturgic NU va prinde rădăcini în tradiția ortodoxă, pentru că NU răspunde unor nevoi profunde ale omului, care, oricât ar fi de hipnotizat de vraja digitală, nu își poate nega trupul. Suferințele și bucuriile de care are parte omul nu sunt virtuale, ca și hrana zilnică, de altfel. De aceea dorul după Liturghii reale, real‑sfințitoare, și după Împărtășania trupesc‑dumnezeiască nu se va stinge, în pofida acestei coborâri în Valea Plângerii dochetiste.

Liturghia din ecran nu poate fi decât alinarea temporară a unui dor real, dar nu este un colac de salvare mântuitor.