Premieră în Liturgica românească

Avantajele tiparului sunt incontestabile ÅŸi le cunoaÅŸtem cu toÅ£ii. Însă pentru Liturghie ele au fost fatale: răspândirea uimitoare a cărÅ£ii a uni-formizat totul ÅŸi a anihilat evoluÅ£ia firească a Liturghiei; până atunci, manuscrisele din diferitele regiuni mărturisesc despre o dezvoltare neîncetată a Liturghiei, în funcÅ£ie de tradiÅ£ia locală; de atunci, manuscrisul (tradiÅ£ia, textul, tipicul) ales spre tipărire a impus o viziune uni-formă ÅŸi uni-formizantă a Liturghiei, preluată de toate ediÅ£iile următoare.

AÅŸa se face că forma Liturghiei a devenit ÅŸi a rămas până astăzi un tabú neînÅ£eles, la limita superstiÅ£iei ÅŸi a ereziei: a superstiÅ£iei, întrucât s-a generalizat prejudecata că o schimbare cât de mică în forma Liturghiei înseamnă o lepădare de credinÅ£ă; a ereziei, întrucât învăÅ£ătura dreaptă despre unitatea liturgică a Ortodoxiei a devenit credinÅ£ă falsă în uni-forma Liturghiei. Ambele idei contrazic întreaga dezvoltare liturgică ÅŸi gândire patristică a primului mileniu.

Forma actuală a Liturghiei, deja evoluată în faza manuscriselor, dar impusă uni-formizat de tipărituri, conÅ£ine multe elemente, gesturi ÅŸi indicaÅ£ii fără sens sau redistribuite anapoda: un neisprăvit joc de puzzle din secolele X-XV, bun de tipar în graba secolului XVI, preluat orbeÅŸte drept normă până astăzi. Să ne înÅ£elegem: vorbim aici de „forma” Liturghiei, nu de Liturghie! Liturghia este ÅŸi rămâne dumnezeiască ÅŸi apostolică; ea are o structură ÅŸi elemente de bază bine definite încă din prima zi a Bisericii (FA 2, 42), care rămân aceleaÅŸi pentru totdeauna. Dar forma (textul, tipicul) ei, aÅŸa cum o avem astăzi, este o jalnică expresie a decadenÅ£ei vieÅ£ii bisericeÅŸti „de la vlădică până la opincă”.

Åži mai dureros este faptul că ne complacem în această formă ÅŸi lipsă de sensuri. Nici în FacultăÅ£ile noastre de Teologie, nici în Mănăstiri, care ar trebui să fie adevărate centre liturgice, Liturghia nu mai interesează decât pe prea puÅ£ini. Åži aceia sunt repede stigmatizaÅ£i drept „eretici” ÅŸi inovatori; iar ei, sărmanii, pentru a se apăra, se plafonează în ritual, spre a-ÅŸi dovedi ataÅŸamentul faÅ£ă de „tradiÅ£ie”, sau încep să facă pe teologii Liturghiei, dând explicaÅ£ii mistagogice gratuite acolo unde nu există, adică formei actuale decadente. Iată de ce preoÅ£ii nu ÅŸtiu ce înseamnă Liturghia, iar monahii ÅŸi poporul au transformat-o într-o slujbă magică, plătită chiar („a plăti o Liturghie pentru...”), al cărei ritual trebuie să-ÅŸi urmeze cursul.

Să ne înÅ£elegem încă o dată: nu spunem că Liturghia este rea! Dimpotrivă, Liturghia este prea bună pentru noi, cei îndărătnici ÅŸi răi! Noi suntem cei ce nu vrem să-i înÅ£elegem Sensul (1) ÅŸi nici pe alÅ£ii nu lăsăm ÅŸi ne Å£inem de niÅŸte forme exterioare, când Domnul ne spune că Liturghia a fost făcută pentru om, iar nu omul pentru Liturghie (Mc 2, 27)! Dar noi am stins Duhul din noi ÅŸi de aceea, fără forme (=idol, literă), viaÅ£a noastră nu are sens (2 Co 3,6)! Forma decadentă a Liturghiei este expresia stingerii Duhului în Biserică. Åži de ea ne facem vinovaÅ£i în primul rând noi, cei ce o săvârÅŸim.
În lumina celor spuse, salutăm ca pe o primăvară a înviorării liturgice, ca pe o bunăvestire a regăsirii înÅ£elesului Liturghiei apostolice ÅŸi patristice autentice, apariÅ£ia recentă a volumului „Liturghia ortodoxă – istorie ÅŸi actualitate”, 392p., publicat la editura Sophia, BucureÅŸti 2008, de Ieromonahul Petru Pruteanu (*1979), din M-rea „NaÅŸterea Domnului” de la Zăbriceni, Decan ÅŸi lector la catedra de Liturgică a FacultăÅ£ii de Teologie din EdineÅ£.

Cartea aceasta sparge gheaÅ£a de 500 de ani de la acea primă aventură liturgică românească. Pentru prima oară se spun acum în româneÅŸte, sintetizate într-un singur volum deschizător de drumuri, lucruri adevărate despre Liturghia noastră, adunate din studiile cele mai recente ale celor mai avizaÅ£i liturgiÅŸti din lumea întreagă. Iar autorul, pe care nu-l cunoaÅŸtem personal, dar ni-l prezintă îndeajuns cartea, îmbină într-un mod extrem de echilibrat rigoarea academică-ÅŸtiinÅ£ifică, necesară pentru dovedirea afirmaÅ£iilor, cu experienÅ£a liturgică-bisericească, obligatorie pentru verificarea în Duh a discursului academic.

1. O istorie a Liturghiei Ortodoxe,
2. Textul comentat al Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur ÅŸi
3. Studiul despre Când ÅŸi cum să ne împărtăÅŸim sunt cele trei părÅ£i ale lucrării, „vitale pentru cunoaÅŸterea ÅŸi trăirea duhovnicească nu numai a preoÅ£ilor ÅŸi studenÅ£ilor teologi, ci ÅŸi a fiecărui creÅŸtin în parte” (coperta).

Prima parte îl familiarizează pe cititor cu noÅ£iunile ÅŸi izvoarele liturgice, cu evoluÅ£ia istorică, cu raportul Liturghie-Anaforá; descrie Anaforalele ortodoxe ÅŸi Liturghia Darurilor mai înainte SfinÅ£ite; examinează câteva probleme speciale din Liturghie: ecteniile cererilor, ectenia pentru catehumeni, dialogul preanaforal, troparul Ceasului III.

Textul comentat, „având la îndemână zeci de ediÅ£ii ÅŸi manuscrise în diferite limbi: în special greacă, slavonă ÅŸi română” (p.178), reprezintă primul comentariu critic integral al Liturghiei în limba română; este o versiune de studiu propusă ÅŸi cele peste 200 de note explică sensurile liturgice ale cuvintelor cheie sau ale celor astăzi prost-traduse; la final, se examinează încă două probleme speciale: dialogul clerului de acces la altar ÅŸi rostirea cu voce a rugăciunilor.

Partea a treia redă o conferinÅ£ă susÅ£inută la ASCOR IaÅŸi (2002); după trecerea în revistă a principalelor canoane ÅŸi texte patristice referitoare la împărtăÅŸire, tratează cu mult curaj chestiuni ca: „afirmaÅ£ia că nu te poÅ£i împărtăÅŸi mai des de 40 de zile – nu are nici un suport teologic ÅŸi o calificăm ca fiind total eronată” (p. 315); „cert este că în trecut Spovedania nu era cerută înainte de fiecare împărtăÅŸire – dacă cineva se spovedeÅŸte o dată pe săptămână ÅŸi vrea să se împărtăÅŸească în fiecare zi, nu greÅŸeÅŸte cu nimic ÅŸi nici nu încalcă vreo rânduială a SfinÅ£ilor PărinÅ£i. PreoÅ£ii care nu sunt de acord cu aceasta ar trebui să facă mai întâi ei astfel!” (p.326-328); „nu se poate nicidecum afirma că împărtăÅŸirea este legată exclusiv de post – dacă preoÅ£ii noÅŸtri s-ar spovedi ÅŸi ar posti aÅŸa cum cer mirenilor, ar fi raiul pe pământ...” (p.331-332).

În Anexă se oferă textul ÅŸi traducerea în premieră a celei mai vechi Anaforale cunoscute în limba greacă (Anaforáua de origine egipteană de la sfârÅŸitul secolului III, descoperită pe Papirusul de la Barcelona), un bogat Index alfabetic cu noÅ£iuni liturgice ÅŸi Bibliografia.

Cartea nu are pretenÅ£ia de a fi „un studiu exhaustiv asupra Liturghiei” sau o teză originală. Ea doar traduce în limba noastră ÅŸi sintetizează marile studii liturgice, familiarizând pe cititor „cu ceea ce în alte medii academice ÅŸi chiar neacademice se ÅŸtie ÅŸi se crede de mult timp” (p.7). Dar este prima care face acest lucru ÅŸi tocmai aceasta îi conferă pentru totdeauna meritul ÅŸi unicitatea în Liturgica românească. Un studiu exhaustiv nici nu poate fi scris, căci reprezintă o operă enormă; abia acum încep să se traducă volumele fundamentale scrise despre Liturghie (2).

Cu smerenie, dar cu rigoare academică, autorul nu se sfieÅŸte să critice „rutina impenetrabilă în înÅ£elegerea ÅŸi săvârÅŸirea Liturghiei” (p.122), indiferenÅ£a „factorilor de decizie din sânul Bisericii Ortodoxe” faÅ£ă de problemele liturgice (p.104), „stereotipurile” (p.135), exacerbarea evlaviei faÅ£ă de Maica Domnului în Anaforá (p.108), traducerile recente „după propriul înÅ£eles” ÅŸi ignoranÅ£a cu care sunt acceptate (p.76), influenÅ£a nefastă ÅŸi chiar unele erori dogmatice ale lui Petru Movilă (p. 157,167,319), ciudăÅ£enia „de-a dreptul stupidă” din tipicul rusesc privind tragerea perdelei numai pe jumătate (p.173-174), „abuzul de interpretări simbolice” al Sf. Simeon al Tesalonicului (p.189), necanonicitatea pomenirii mitropolitului/patriarhului în eparhiile sufragane (p.211), nefericita formulare sinodală privind „poporul român binecredincios de pretutindeni” (p.212), înlocuirea lui „mântuieÅŸte-ne” cu „miluieÅŸte-ne” în adresarea Maicii Domnului (3) (p.214), „percepÅ£ia magică a harului” în obiceiul de a pune potirul pe capetele credincioÅŸilor (p.240), pomenirile „stufoase ÅŸi populiste” de la Intrarea Mare (p.241), absurdidatea dialogurilor care întrerup Anaforaua (p.258) ÅŸi a poruncii a patra „bisericeÅŸti” (4) (p.319), superficialitatea celor ce critică deasa împărtăÅŸire, care „nu au cunoscut niciodată folosul împărtăÅŸirii cu Hristos, ci o fac din niÅŸte obligaÅ£ii externe” (p.333).

Echilibrul uimitor al acestor critici este asigurat de răbdarea cu care autorul îÅŸi desfăÅŸoară ideile prea temerare (cf. chestiunea renunÅ£ării la ectenia pentru catehumeni p.143), de discreÅ£ia cu care semnalează anumite erori prea populare (ex. rostirea ecteniei pentru morÅ£i în cadrul Liturghiei p.228), de deschiderea cu care tratează anumite traduceri („de toate ÅŸi pentru toate” p.95), de înÅ£elegerea limitelor celor ignoranÅ£i (p.147), de modestia cu care propune unele elemente sau schimbări (ex. citirea pomelnicelor p.199, binecuvântarea anafurei p.260, adevăratul „Amin” al Anaforalei p.262, rostirea rugăciunii Cred, Doamne... p.270-271), de seriozitatea ÅŸi onestitatea cu care a lucrat „nu din ambiÅ£ie, ci bazat pe studiul liturgic ÅŸi dogmatic realizat pe parcursul mai multor ani, îmbinat cu experienÅ£a la Altar” (p.178). El îÅŸi recunoaÅŸte limitele ÅŸi posibilele „greÅŸeli sau inexactităÅ£i” pentru care aÅŸteaptă „o critică constructivă” (p.7). În acelaÅŸi timp, este conÅŸtient că lucrarea sa va putea fi percepută „ca un modernism, ca erezie ÅŸi abatere de la dogme” (p.178) ÅŸi declară limpede: „nu dorim în nici un caz să ajungem la un relativism sau la unele inovaÅ£ii cu duh protestant” (p. 332). Tocmai de aceea, nădăjduieÅŸte „ca lucrarea să intre ÅŸi în atenÅ£ia ierarhilor ÅŸi a profesorilor de teologie, care se pot exprima pe marginea ei... (p.179).
Până atunci, noi ne permitem aici câteva constructive observaÅ£ii, din multe altele, prin metoda unor întrebări imaginare: 1. Are într-adevăr Liturghia numai două părÅ£i: a Cuvântului ÅŸi Euharistia (p.209)? Nu este, oare, vremea să reconsiderăm ÅŸi pe cel de-al treilea, apostolic ÅŸi patristic: Rugăciunile? 2. Nu aÅ£i intuit niciodată că „Anaforá”, căreia nu-i găsiÅ£i o traducere românească satisfăcătoare (p.73), este de fapt acelaÅŸi cuvânt rostit de preot cu câteva clipe mai înainte (Psalmul 50) ÅŸi tradus prin: „prinosul...”? 3. Dacă ÅŸtim că Proscomidia nu este altceva decât Intercessio ÅŸi Diptice, cum putem lăsa în îndoială problema miridei Îngerilor (p.193-194,107,109)? De ce aici vă temeÅ£i să aveÅ£i o părere ÅŸi să puneÅ£i în discuÅ£ie hotărârea sinodală din 2004? 4. Cum de nu arătaÅ£i ÅŸi posibilitatea traducerii prin „cele Sfinte” (=Altar sau Taine) în loc de „sfinÅ£ilor Tăi”, la intrarea mică (p.218) ÅŸi la căldură (p.270)? 5. Dacă într-adevăr cunoaÅŸtem sensul unui element (cădirea în timpul cântării Aliluia, nu al Apostolului), este bine să persistăm în a da soluÅ£ii proaste (p.222,n.434)? 6. Cum putem afirma că „nu ÅŸtim dacă în vechime rugăciunile de la Liturghie se citeau în glas” (p.291) ÅŸi: „vreau să spulber iluzia celor care cred că în trecut Anaforaua era citită chiar atât de tare...” (p.296)? Anaforaua a fost totdeauna rostită cu voce tare în primele secole ÅŸi fără aceasta Liturghia însăÅŸi stă la limita ereziei. Motivul pentru care rugăciunile au început să se rostească în taină – care reprezintă ÅŸi singurul argument valabil astăzi pentru menÅ£inerea lor în taină – este nefericita renunÅ£are la „disciplina arcani”, cauza a toată decadenÅ£a liturgică; altfel spus, numai cei credincioÅŸi, care se împărtăÅŸesc, au voie să audă rugăciunile! „Voie”? Au obligaÅ£ia să audă ÅŸi să participe la rugăciuni! CeilalÅ£i nu au nici obligaÅ£ia, nici voie.

Ar fi multe de adăugat despre această carte unică, dar nu este scopul nostru să o epuizăm aici. TotuÅŸi, nu putem încheia înainte de a evidenÅ£ia trei principii liturgice fundamentale pe care autorul le inserează în lucrare foarte discret, principii ignorate astăzi totalmente în Liturghie ÅŸi care necesită fiecare câte un studiu lămuritor în parte:

1. „penitenÅ£a trebuie făcută înainte de Liturghie” (p.173)
2. nu toate formulele ÅŸi elementele liturgice sunt rugăciuni (p.224)
3. „nimic din rugăciunea Anaforalei nu poate fi rostit de un alt preot decât de protos” (p.252).

Recomandăm, aÅŸadar, tuturor credincioÅŸilor, ÅŸi mai ales preoÅ£ilor, această carte. Ea deschide noi orizonturi în înÅ£elegerea personală a Liturghiei, dar mai ales în evoluÅ£ia viitoarelor studii liturgice. Este nevoie acum să se continue traducerea volumelor fundamentale despre Liturghia ortodoxă (TAFT) ÅŸi sintetizarea lor într-un studiu cât mai complet asupra istoriei, textului ÅŸi tipicului Liturghiei. În acelaÅŸi timp, este nevoie ÅŸi de o sinteză mai puÅ£in analitică ÅŸi academică, simplă ÅŸi pe înÅ£elesul tuturor credincioÅŸilor, care să explice sensul, structura ÅŸi elementele de bază ale Liturghiei. Nu schimbările pripite, ci descoperirea sensurilor adevărate ale Liturghiei, iată Å£inta acestor demersuri liturgice!

Vom aÅŸtepta oare încă 500 de ani? Să dăm slavă lui Dumnezeu că ne-a făcut părtaÅŸi acestui moment editorial ÅŸi să profităm de el din plin! Cinste fie Părintelui Petru pentru râvnă ÅŸi curaj, iar episcopului Dorimedont, vrednic ierarh al zilelor noastre, care a binecuvântat lucrarea, dar nu a mai apucat să o vadă, veÅŸnică să-i fie pomenirea!

Ieromonahul Arsenie de la Malvialle
Consilier liturgic al Arhiepiscopiei

Note

(1) În greacă, logos=sens, cuvânt, raÅ£iune. Evanghelia de la Ioan începe astfel: „La început era Logosul (Cuvântul)”, adică Hristos, Fiul lui Dumnezeu este sensul tuturor lucrurilor.
(2) În 2007 a apărut la Cluj traducerea celui mai bun studiu despre prima parte a Liturghiei: Juan MATEOS, Celebrarea Cuvântului în Liturghia bizantină, trad. ÅŸi note Cezar Login, editura RenaÅŸterea, Cluj-Napoca 2007.
(3) Aici ne surprinde faptul că autorul nu foloseÅŸte în argumentaÅ£ia sa ÅŸi citatul autoritar al marelui Teolog Dumitru Stăniloae din Teologia Dogmatică Ortodoxă, volumul 3, partea a ÅŸasea „Eshatologia sau viaÅ£a viitoare”, cap. I-C-5b „Comuniunea drepÅ£ilor întreolaltă ÅŸi a Bisericii de pe pământ cu ei”.
(4) „să ne spovedim ÅŸi să ne împărtăÅŸim în fiecare din cele patru posturi de peste an, sau, dacă nu putem, cel puÅ£in o dată pe an, în postul Sfintelor PaÅŸti... îmi exprim mirarea de ce magistrala Mărturisire [a lui Petru Movilă-nn] aprobată de Sfântul Sinod al B.O.R. nu a poruncit ca preotul, dacă nu poate, să facă Liturghie cel puÅ£in o dată pe an, la PaÅŸti ”.