Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale si Meridionale
Revista de spiritualitate ortodoxa si informare - www.apostolia.eu
Printre nenumăratele stele care strălucesc pe firmamentul duhovnicesc al Bisericii, doar trei au fost cinstite cu numele de Teolog1: Sfântul Ioan Evanghelistul, ucenicul cel iubit care, sprijinindu-se pe pieptul Domnului, s-a adăpat de acolo cu Apa cea vie a cunoașterii Cuvântului lui Dumnezeu; Sfântul Grigorie [25 ianuarie], care, după ce a contemplat cu ochiul lăuntric cel curățit taina Sfintei Treimi, a mărturisit-o punând în slujba ei ce era mai ales din elocvența greacă; și Simeon2, care, fiind cufundat în lumina Duhului Sfânt, a fost trimis de Dumnezeu, precum un nou proroc, într-o societate bizantină prosperă, către creștinismul formal și oficial, pentru a da mărturie că fiecare creștin vrednic de acest nume este chemat să fie el însuși iluminat de har și să devină fiu al lui Dumnezeu în Duhul Sfânt.
Născut în 949 în Galația, Paflagonia (Asia Mică), într-o familie a nobilimii înstărite și influente în mediile politice, Simeon a fost trimis la vârsta de unsprezece ani la Constantinopol ca să-și continue studiile, cu scopul de intra apoi în slujba împăratului. Renunțând la această carieră promițătoare și abandonându-și studiile, a dus pentru o vreme o viață ușuratică. Dar Domnul, făcându-i-Se milă de el, nu l-a lăsat să alunece spre pierzare, ci l-a scos din această prăpastie prin mijlocirea lecturilor duhovnicești. Tânărul a început apoi să caute un om sfânt care să-l îndrepte pe calea mântuirii, în ciuda cuvintelor descurajante ale celor din apropierea sa, care-l încredințau că nu mai exista un asemenea sfânt în acea vreme. Cu toate acestea, statornic fiind în căutările sale, l-a aflat pe acest părinte duhovnicesc în persoana unui călugăr zăvorât care trăia în Mănăstirea Studion: Simeon cel Evlavios. Acesta a refuzat totuși să-l primească ca monah și s-a mulțumit doar să-i dea spre lectură cartea Sfântului Marcu Ascetul [5 martie]. De îndată ce a deschis-o, a citit următoarea frază: „De cauți vindecare, poartă grijă de conștiința ta și împlinește tot ce-ți va porunci ea, și vei dobândi câștig”3. Primind acest cuvânt ca pe o descoperire dumnezeiască, a început de îndată să-l lucreze și și-a urmat conștiința care-l îndemna să se jertfească pentru dragostea lui Hristos, mărindu-și în fiecare zi postirea și privegherile până la cântatul cocoșului. Astfel, purtat fiind pe aripile unei sfinte doriri, primi în curând cea dintâi mărturie a încredințării din partea lui Dumnezeu într-o minunată vedere a luminii necreate care l-a purtat parcă afară din lume și din propriul trup. Cuprins de o mare bucurie și scăldat în lacrimi fierbinți, nu înceta să strige, neobosit fiind, Doamne miluiește; și, în centrul acestei lumini, l-a văzut pe părintele său duhovnicesc, Simeon cel Evlavios, care stătea în dreapta unui nor luminos și-l învăța meșteșugul rugăciunii întru trezvie.
Totuși, această dintâi experiență a slavei lui Dumnezeu nefiind așezată pe temelia nepătimirii, l-a făcut să cadă treptat înapoi în lâncezeală și nepăsare, pentru care se va pocăi mai târziu înaintea lui Dumnezeu ca de un mare păcat. Timp de șase sau șapte ani, a continuat să aibă legături cu părintele său duhovnicesc, dar fără să se lepede de lume și de deșertăciunile ei4. Cu toate acestea, Domnul a avut iarăși milă de alesul Lui și, „trăgându-l de păr”, l-a scos din noroiul acestei lumi pentru a-l așeza înaintea feței Sale. Profitând de o misiune în ținutul său de obârșie, Simeon și-a pus în rânduială treburile, și-a luat rămas-bun de la părinții săi și s-a întors în grabă în capitală ca să se încredințeze pe deplin părintelui său după Dumnezeu, cu încredere neștirbită și ascultare desăvârșită. I s-a dat drept chilie o încăpere mică sub scara ce ducea la chilia Bătrânului, unde a început să cugete la păcatele sale și să împlinească sfânta înfrânare, pe care a dobândit-o în lume mergând pe la morminte, aceasta fiind o stare neîntreruptă și statornică a sufletului său. Făcea muncile cele mai de jos într-o tăiere desăvârșită a voii proprii, privindu-l pe părintele său duhovnicesc ca pe Hristos Însuși și sărutând cu credincioșie fiecare loc unde acesta stătuse în rugăciune, ca și când ar fi fost Sfânta Sfintelor. Astfel, apărat de rugăciunea lui, putea să alunge fără teamă atacurile demonilor fricii, lenei, necurăției și invidiei, care s-au năpustit împotriva lui ca să-l biruie.
Străin tuturor și păstrând o tăcere neîntreruptă, stătea în picioare în timpul slujbelor liturgice, cu privirea în pământ, vărsând lacrimi multe la auzul textelor sfinte. Câțiva dintre călugări s-au mâniat totuși din pricina iuţii înaintări a acestui începător, pe care o considerau o învinuire adusă propriei lor lâncezeli, și l-au pârât în fața egumenului că păstra prea strânsă legătura cu părintele său duhovnicesc. Și, cum ceruse rugăciunea acestuia din urmă ca să fie întărit întru această încercare, Bătrânul l-a încredințat că va primi în curând o binecuvântare de sus de două ori mai mare decât a sa. De fapt, de îndată ce-a intrat în chilia lui în acea seară, o lumină cerească s-a arătat minții sale ca să-l încânte întru bucuria de negrăit a iubirii dumnezeiești și, deși era puțin instruit, Dumnezeu i-a dăruit de atunci o asemenea înțelepciune că toți tovarășii lui au rămas înmărmuriți. Dar astfel de daruri mai presus de fire au reînviat ura celor invidioși, și aceștia au reușit să-l scoată din Studion.
Apoi a intrat ca frate în mica mănăstire a Sfântului Mamas, păstrându-l pe Simeon cel Evlavios ca părinte duhovnicesc. Tuns călugăr de el cu numele de Simeon, a început noi înălțări duhovnicești și s-a afierosit în mod desăvârșit liniștii, rugăciunii și cugetării asupra Scripturilor dumnezeiești, hrănindu-și trupul doar cu câteva ierburi. Chilia sa, de unde ieșea numai ca să ia parte la slujbele dumnezeiești, era cu adevărat un cuptor de foc, în care se așeza pe sine pe pământ ca să fie preschimbat într-o flacără curată a iubirii și unde Domnul îl ducea adesea în minunate extazuri. Într-una dintre cele mai frumoase cuvântări ale sale5, Sfântul Simeon se aseamănă cu un nefericit care, după ce a căzut într-o groapă plină cu noroi, a fost tras cu forța de către Domnul cel milostiv și care, prin multe piedici și greutăți, a fost condus de mână de părintele său duhovnicesc spre izvoarele de apă, ca să se spele și să se curățească și să devină, din orb, văzător al celor duhovnicești. De fapt, cu cât ochiul lui lăuntric se curăța, era răsplătit cu vederi ale slavei dumnezeiești din ce în ce mai strălucitoare. Într-o lumină asemănătoare unui soare fără formă, pe care o vedea strălucind mai presus de ceruri și care-i lua vălul lipsei de simțire, el vedea puțin câte puțin fața lui Hristos arătându-se mai clar și a fost în cele din urmă purtat afară din trup, într-un extaz de negrăit, în timpul căruia Hristos îi vorbea numindu-l frate și prieten al Său. Dar abia după multe alte vedenii, căzând în lacrimi într-una din zile la cinstirea unei icoane a Maicii Domnului, a înțeles că avea de acum înainte în mod conștient, înlăuntrul inimii sale, această Dragoste în Persoana (enipostaziată) Care este Domnul.
După doi ani, egumenul, văzând urcușul duhovnicesc admirabil al lui Simeon, l-a hirotonit preot. În ziua hirotonirii sale, Duhul Sfânt a coborât ca o lumină simplă și fără de formă ca să acopere jertfa, și tot restul vieții sale preoțești nu a slujit niciodată Sfânta Liturghie fără să aibă o astfel de vedenie. Înconjurat de un nor de lumină, dobândea chip îngeresc și nimeni nu putea să-l privească atunci când binecuvânta poporul. Murind egumenul la aproape un an după hirotonirea sa, Simeon a fost ales să-i urmeze de călugării din Sfântul Mamas, cu binecuvântarea Patriarhului Nicolae Hrisoverghi (către anul 982). Moștenind o mănăstire care se limita doar la a sluji drept cimitir pentru mireni și unde viața monahală era în suferinţă, noul egumen s-a angajat să reconstruiască toate clădirile, cu excepția bisericii și, ca o grijă mult mai anevoioasă, să îndrume pe ucenicii săi ca să-l urmeze în căutarea lui arzătoare de Dumnezeu. Precum cerea rânduiala Sfântului Teodor Studitul, rostea, de trei ori pe săptămână, cateheze înflăcărate ca să trezească dorirea călugărilor săi. Nu se mulțumea doar să amintească principiile vieții monahale, ci – precum „un sărac plin de dragoste pentru fraţi” care, după ce a primit un ban, aleargă cu bucurie să-l arate tovarășilor săi de sărăcie, îndemnându-i să se grăbească și ei a dobândi dărnicia binefăcătorului său – Simeon le-a descoperit minunile săvârșite întru el de Dumnezeu și le-a adeverit cu tărie că trebuie ca noi toți să ajungem, încă din această viață, la vederea Împărăției cerurilor. Această dorință adâncă de a-i face părtași pe frații săi harului primit conferă caracterul de mărturisire personală al scrierilor sale, lucru rar în literatura patristică.
Această „râvnă neclintită” de care Simeon făcea dovadă isca însă împotrivirea și criticile răuvoitoare ale unora dintre călugării săi, care ar fi preferat o viață religioasă mai confortabilă și care-l învinuiau că e lăudăros. Împotrivirea aceasta a sporit până în ziua când treizeci dintre ei s-au ridicat împotriva lui și l-au întrerupt cu forța în timpul uneia dintre catehezele sale, năpustindu-se asupra lui precum fiarele sălbatice, cu dorința de a-l scoate afară din mănăstire. Stând neclintit, zâmbitor și pașnic înaintea vrăjmașilor săi, Simeon i-a oprit din pornirea lor, iar ei au fugit din biserică cu mare zarvă ca să se plângă Patriarhului Sisinie (995-998). Aceasta din urmă, cercetând pricina, l-a îndreptățit pe deplin pe sfânt și i-a exilat pe călugării răzvrătiți. Dar dragostea părintească a lui Simeon nu a lăsat ca oile să se piardă în afara turmei sale. A stăruit să fie ridicată pedeapsa și s-a dus chiar el în căutarea fiecăruia dintre răzvrătiți, cerându-le iertare și rugându-i să se întoarcă în mănăstire.
Când pacea s-a așezat iarăși după aceste nefericite întâmplări, sfântul a preluat iarăşi frâiele mănăstirii sale, care a devenit în curând unul dintre locurile duhovnicești ale capitalei, atrăgând mireni evlavioși în număr mare și ucenici veniți de departe. În ciuda îndatoririlor sale pastorale, Simeon nu se abătea de la lucrarea ascetică și, de trei ori pe zi, la aceleași ore, se retrăgea în chilie ca să scalde pământul cu lacrimile sale. Lacrimile au ajuns ca o a doua sa fire și din ele au înflorit, precum niște flori gingașe, iubirea, mila pentru toți, răbdarea în încercări și au dat feței sale, luminată de bucuria lăuntrică a Duhului, o înfățișare frumoasă și nobilă. În urma unei noi vedenii a luminii, Simeon a primit harisma de a teologhisi și, atunci când nu era cuprins de extaz, își petrecea nopțile alcătuind admirabile Imne ale iubirii dumnezeiești, care rămân una dintre mărturiile cele mai valoroase ale roadelor harului în sufletul unui sfânt. Răspândirea scrierilor și învățăturilor sale dă prilejul multor suflete să afle râvna din vremea Sfinților Părinți și a pregătit biruința isihasmului ca învățătură recunoscută a Bisericii Ortodoxe.
În 1005, împins de dragostea lui Dumnezeu, Simeon s-a eliberat din slujirea sa, după o stăreție de douăzeci și cinci de ani, și l-a lăsat în loc pe ucenicul său, Arsenie, pe care l-a încercat mult în ascultare. Cât despre el, s-a retras într-o chilie ascunsă, ca să se dedice sfintei isihii și să sprijine prin rugăciune luptele călugărilor săi, asemenea lui Moise pe munte (Ieș. 17, 11). Ajuns, prin obișnuița contemplației, familiar arătărilor dumnezeiești, s-a făcut astfel părtaș cunoașterii celor viitoare și a stării din urmă a creației. Într-o noapte, a fost purtat în lumina dumnezeiască, care a pătruns mădularele trupului său și l-a arătat întru totul foc și lumină, și a auzit un glas de sus care-i spunea că slava aceasta care-l preschimba era chiar aceea care va fi rânduită celor aleși la vremea învierii de obște. Astfel, cuprins de Duhul Sfânt și devenit dumnezeu prin har, a scris tratatele sale teologice și mistice.
Dar, deși ajunsese la desăvârșire, trebuia încă să mai fie încercat și prin alte necazuri. De îndată după adormirea părintelui său duhovnicesc, Simeon cel Evlavios, i-a zugrăvit icoana și a compus în cinstea lui o slujbă liturgică pe care o prăznuia cu solemnitate în fiecare an, în ziua pomenirii acestui bărbat apostolic, la care luau parte număr mare de credincioși de pretutindeni6. Acest obicei era practicat deja de mai bine de șaisprezece ani când Ștefan, fostul Mitropolit de Nicomidia devenit singhel al Patriarhului, om cu multă cunoaștere și cu mare influență în cercurile înalte, aflând de faima dobândită de Sfântul Simeon în capitală ca om al lui Dumnezeu și teolog al dogmelor Duhului, căuta prilej ca să-l învinuiască. L-a ispitit mai întâi cu o subtilă întrebare teologică; dar a primit de la sfânt un răspuns încântător în versuri, în care acesta îi amintea singhelului că numai printr-o trăire a Duhului putem vorbi cu adevărat despre teologie. Acest răspuns a stârnit ura necruțătoare a episcopului, care a răspândit insulte răutăcioase împotriva lui Simeon, învinuindu-l că cinstește ca sfânt un om păcătos. În cele din urmă, prin intrigi, Ștefan a reușit să-l condamne pe omul lui Dumnezeu la exil (1009).
Lăsat singur, în plină iarnă, pe un deal pustiu din locurile Chrysopolisului (Propontida), Simeon a adus slavă lui Dumnezeu și a trimis o scrisoare de mulțumire singhelului pentru încercările pe care i le-a pricinuit. Primind această scrisoare, Ștefan, cuprins de furie, a poruncit să fie cercetată chilia aceluia care, lipsit fiind de toate, „îi era greu să poarte până și povara trupului său”, bănuindu-l că ar ascunde aur acolo. Ca răspuns, Simeon a trimis „binefăcătorului” său o nouă scrisoare de mulțumire. După ce a găsit un paraclis închinat Sfintei Marina aflat în ruină, săvârșea acolo, la vremea rânduită, slujbele călugărești și se îndeletnicea în pace cu rugăciunea. Dar în acest timp, ucenicii și cei ce-l prețuiau pe sfânt în rândul nobilimii mijloceau în numele său înaintea Patriarhului și, după o nouă dezbatere în Sinod, unde Simeon n-a voit să lase ceva în legătură cu cultul părintelui său duhovnicesc, Patriarhul l-a lăsat să plece în pace, spunându-i: „Negreșit, ești un adevărat studit, plin de iubire pentru părintele tău duhovnicesc; dar iată că ai parte și de împotrivirea lor, și aceasta este oare vrednică de laudă?”.
Întors la Sfânta Marina ca să se închine sfintei liniști, a primit multe daruri care i-au îngăduit, în ciuda piedicilor puse de demoni, să transforme locul acela într-o mănăstire care atrăgea pe toți creștinii râvnitori din capitală, atunci când prăznuia cu cinstiri alese sărbătoarea Sfântului Simeon cel Evlavios. Sub insuflarea Duhului, a continuat și compunerea Imnelor sale și a scris apologii în care învăța că nici iertarea păcatelor, nici sfințirea nu pot fi dăruite fără sălășluirea conștientă în noi a harului Duhului Sfânt. Acest har nu făcea doar să-l poarte în minunate înălțări duhovnicești, ci împlinea și multe minuni pentru întărirea ucenicilor săi și mângâierea celor ce-l vizitau.
Ajuns la o vârstă înaintată, Sfântul Simeon a fost atins de o lungă și dureroasă boală a organelor care-l țintuia la pat. În ciuda acestei neputințe, unul dintre ucenicii lui l-a văzut într-una din zile înălțat de la pământ și înconjurat de o lumină negrăită la vremea rugăciunii. După toate nevoințele sale, a dobândit slobozirea pe care o dorea și s-a alăturat cetei sfinților la 12 martie 1022, cunoscând dinainte vremea morții sale și pe cea a mutării moaștelor sale, treizeci de ani mai târziu. După ce L-a slăvit pe Dumnezeu întru sine în timpul vieții lui, Sfântul Simeon a fost proslăvit de El după moartea sa prin numeroase minuni, şi chiar mai mult prin bucuriile duhovnicești pe care le izvorăsc până în zilele noastre scrierile sale tuturor celor care însetează după Dumnezeul cel viu7.
(Sinaxarul Părintelui Macarie Simonopetritul)
Note:
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale
Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni
Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni
Copyright @ 2008 - 2023 Apostolia. Toate drepturule rezervate
Publicatie implementata de GWP Team