Înțelegând că pentru a primi cereasca lor învățătură era nevoie să mai rămână în pustie pentru a împărtăși viața acestor robi ai lui Dumnezeu, și fiind încurcați din cauza făgăduinței ce o făcuseră, cei doi călători îi spuseră starețului Iosif gândul lor, iar acesta, după o noapte de veghe, i-a încredințat că era mai de folos pentru ei să rămână în Egipt, fără a se îngrijora pentru făgăduința pe care se pripiseră să o facă. Liniștiți de către Bătrân, au rămas deci șapte ani în Egipt, urmându-și cu râvnă cercetarea lor duhovnicească. Din loc în loc, au ajuns până la vestita pustie a Sketei, întemeiată de Sfântul Macarie, „pustia slăvită, vrednică de a fi cinstită între toate”¹, unde lupta în nevoință un mare număr de monahi, printre care se ilustrau mai cu seamă sfinții Avva Moise, Serapion, Teona, Isaac și preotul Pafnutie. Acesta din urmă le-a dat învățătură mult ziditoare, spunându-le că nu îi e de ajuns călugărului să se lepede trupește de lume, despuindu-se de bunurile sale pentru a se îngriji de sufletul său în nevoință și liniștire, dar că e nevoie să facă și cea de-a „doua lepădare”, care este a se despuia de obiceiurile de altădată și de patimi, printr-o luptă lungă și răbdătoare, presărată cu piedici, dar care duce la curățirea inimii. Acesta este țelul călugărului: să stea fără încetare de vorbă cu Dumnezeu prin rugăciunea cea de toată vremea, pe care mintea, nefiind risipită în grijile lumii, o ridică cu liniște și pace în altarul curățit al inimii. Iar sfârșitul lucrării sale este viața veșnică, unirea cu Dumnezeu, a cărei arvună se poate dobândi încă de aici, de jos, prin sfânta milostenie. Într-adevăr, ajuns la capătul celei de-a „doua lepădări”, cu sufletul tânjind către singurul lucru vrednic de dorit, călugărul trebuie să mai săvârșească și cea de-a „treia lepădare”, care cuprinde toată desăvârșirea și care este a alunga orice amintire a acestei lumi și pentru a se lăsa dus de Dumnezeu către lăcașurile veșnice, într-o simțire de bucurie nespusă și un val de lumină dumnezeiască.²

Astfel dobândind știință despre culmile vieții monahicești și privind la întruparea lor vie în acești slăviți pustnici, cei doi prieteni s-au dăruit cu mare asprime vieții contemplative în tot timpul acestor ani petrecuți la Skete. În liniștea chiliei sale, Sfântul Casian a cercat el însuși apriga luptă a sufletului iubitor de Dumnezeu împotriva gândurilor pătimașe și a demonilor zavistnici, și mai cu seamă împotriva ispitei akediei („plictiseală”), care îi chinuie pe ermiți pentru a-i face să-și părăsească pustnicia. Din această experiență personală și din învățătura marelui Evagrie, pe care l-a întâlnit la Nitria, Casian a extras o știință subțire a luptei duhovnicești și a celor opt patimi de căpătâi: lăcomia, curvia, zgârcenia, mânia, întristarea, akedia, slava deșartă și mândria.

Trecând șapte ani, Ioan și Gherman s-au întors la Betleem, unde au dobândit de la starețul lor îngăduința de a trăi de atunci mereu în pustie, și s-au întors cu grăbire în Egipt. Dar nu au putut găsi liniștea trebuitoare contemplației, căci înflăcărarea vehementă a episcopului Teofil al Alexandriei împotriva călugărilor învinuiți de origenism semănase peste tot tulburare și spaimă, astfel că un grup de trei sute de călugări a fugit până la urmă de la Nitria. Ioan și Gherman au urmat un grup de cincizeci, care a hotărât să caute adăpost la Constantinopol, sub oblăduirea marelui Sfânt Ioan Gură de Aur (în jurul anului 401). De cum i-a văzut, deosebind dintr-o privire fără putință de înșelare calitatea sufletelor lor, sfântul arhiepiscop a izbutit să-l convingă pe Gherman să primească din mâinile sale preoția, iar Casian diaconia. Cucerit de strălucirea sfințeniei Sfântului Ioan Gură de Aur și de elocvența sa sublimă, Casian s-a pus cu înflăcărare sub călăuzirea sa duhovnicească, primind a jertfi liniștea pustiei pentru a trage folos din prezența unui astfel de învățător. Dar la puțină vreme Sfântul Ioan Gură de Aur, victimă a răzbunării lui Teofil³, fiind surghiunit, Casian și Gherman au fost trimiși în misiune la Roma, în tovărășia episcopului Paladie⁴, de cler și popor, pentru a transmite papei Inochentie I o scrisoare de apel în favoarea sfântului arhiepiscop caterisit pe nedrept (405).

În cursul șederii sale la Roma, care a durat în jur de zece ani, Sfântul Ioan Casian a legat o strânsă și durabilă prietenie cu arhidiaconul și viitorul papă Leon [18 febr.], care, mai apoi, încrezător în cunoștințele sale teologice, i-a cerut să alcătuiască o expunere a dogmelor Întrupării împotriva lui Nestor.⁵ Întors în Răsărit⁶, a întâlnit acolo doi episcopi gali surghiuniți: pe Heros, episcop de Arles, și pe Lazăr, episcop de Aix, amândoi ucenici ai Sfântului Martin [11 nov.]. După moartea tovarășului său, Lazăr l-a convins pe Casian să-l urmeze la Marsilia, unde episcopul Proclu i-a primit cu bucurie și i-a îngăduit lui Casian să întemeieze pentru călugări mănăstirea „Sfântul Victor”, pe mormântul unui mucenic din veacul al III-lea, și pentru fecioare pe cea a Mântuitorului (416).

Dușman al zgomotului și al certei, sfântul ascet, „aflând, în intimitatea contemplației dumnezeiești taina unei păci netulburate și blânde și a unei seninătăți liniștite”, a rămas în tăcere, fără a căuta să se îndreptățească. Åži-a dat cu pace sufletul Domnului în jurul anului 435. Socotit ca sfânt de către contemporanii săi, este cinstit de toți călugării din Apus ca Părintele lor și ca unul dintre cei mai mari dascăli. Scumpele sale moaște sunt păstrate până în zilele noastre la abația „Sfântul Victor” din Marsilia⁷.

Sinaxarul Părintelui Macarie Simonopetritul, luna februarie