Această perioadă de pregătire pentru praznicul Învierii ține zece săptămâni și se numește Perioada Triodului.

Etimologic, cuvântul triod provine din grecescul ΤΡΙΩΔΙΟΝ, format din cuvintele τρία şi ώδή, trei ode sau cântări în trei strofe. Într‑un sens mai larg, în viaţa liturgică, Triodul are două înțelesuri:

1. Triodul este una dintre cele trei mari perioade ale anului liturgic. Numită şi perioada prepascală, Triodul precede perioada Penticostarului (cele opt săptămâni după Paşti) şi urmează perioadei celei mai lungi, Octoihul. Timpul Triodului ţine de la Duminica Vameşului şi a Fariseului până la Sâmbăta Mare (înainte de Paşti), însumând 10 săptămâni¹, care ne pregătesc şi ne provoacă la o sinceră cercetare de sine, la un serios demers al întregii noastre fiinţe pentru întâlnirea, vieţuirea, moartea și învierea cu şi în Hristos Cel răstignit şi înviat. Primele trei săptămâni erau pregătitoare pentru post, șase reprezentau Postul Mare, iar ultima era săptămâna Pătimirilor. Vremea pregătirii catehumenilor pentru Botez era tot de 40 de zile. Așa că, mai târziu, aceste perioade (de pregătire pentru Botez și de pocăință intensă pentru Învierea lui Hristos) s‑au unit și au format perioada Triodului.
2. Triodul este, în al doilea rând, cartea de cult care cuprinde cântările, citirile şi regulile tipiconale din perioada anului cu același nume. Denumirea cărţii provine de la numărul odelor (cântărilor/peasnelor) din canoanele utreniei pentru această perioadă. Spre deosebire de canoanele cuprinse în Octoih şi Minei, în Triod acestea un sunt formate din opt (nouă) ode, ci numai din trei. Compunerea celor mai multe canoane ale Triodului a fost făcută de Sfântul Teodor Studitul (†826) şi de fratele acestuia, Iosif Studitul (†830), de la Mănăstirea Studion din Constantinopol, care au completat cântările mai vechi ale Sfinţilor Cosma al Maiumei şi Andrei Criteanul, care s‑au nevoit în Mănăstirea Sfântul Sava din Ierusalim, în secolul al VIII‑lea. Structura cărții atestă cumva și vechimea ei. Primele compoziții ale Triodului s‑au făcut în vremea când nu era cristalizată această formă a imnografiei, canonul. De aceea avem canoane din trei cântări, dar și din opt. Sfinții imnografi de la Mănăstirea Studion au continuat munca înaintașilor lor pe această linie, respectând întocmai forma de alcătuire a canoanelor. Există și alți autori în Triod, cum ar fi Sfântul Ioan Damanaschin, Clement Studitul și un monah de la Ierusalim, căruia i se adaugă Sfântul Sofronie, patriarhul Ierusalimului (†638), care a compus un număr însemnat de cântări (dacă s‑ar fi păstrat toate, aceste cântări ar fi acoperit întreg necesarul Postului Mare). Chiar dacă în secolul al X‑lea ele erau în uzul liurgic, astăzi nu se mai păstrează niciuna din tri‑odele/trei‑cântândele Sfântului.

Sfântul Teodor mai are însă şi meritul de a păstra echilibrul între cei doi poli care făceau temeiul existenţei creștinilor din Răsărit, echilibrul între polul monahal/ascetic și polul asmatic/de catedrală. În secolele IX‑X, la Mănăstirea Studion a avut loc acest fenomen de fuziune între cele două tipice, monahal și laic, fuziune din care a rezultat tipiconul mixt. Triodul, în acest context, reprezintă unitatea distinctă între monahal și catedrală, între auster și strălucirea fastului liturgic.

Deși autorii aceleiași cărți sunt mai mulți, observăm că există o structură interioară unitară a Triodului. Pe de o parte el urmărește sensuri teologice multiple, iar pe de altă parte un urcuș spiritual interior al întregii Bisericii  către Învierea lui Hristos. Duhul Sfânt este Acest dătător de unitate în Biserică, El face ca toți să fie una. Vedem același lucru şi în scrierile Sfintei Scripturi (care cuprinde autori diferiți însă Același Duh) şi în cântările care s‑au păstrat neschimbate peste veacuri  și aidoma în lucrările sfințitoare din toate zilele.

Perioada triodului este o școală ascetică a Învierii, în care imnografia este abecedarul.

Note: