Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe, expresie a coresponsabilitătii ecleziale (1)

Sinaxa Primaţilor Bisericilor ortodoxe autocefale, întrunită în perioada 21 - 28 ianuarie 2016 la Chambesy, a decis ca Sfântul şi Marele Sinod al Bisericii Or­todoxe să fie convocat între 16 şi 27 iunie 2016 la Academia Ortodoxă din Creta. Această ultimă etapă încununează cei aproape 100 de ani care s-au scurs de când a fost afirmată ideea relansării sinodalităţii la nivel panortodox.

Pregătirea Sfântului si Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe

Urmând exemplul Sfinţilor Apostoli (FA 6), Biserica Ortodoxă păstrează neştir­bită tradiţia sinodală1, adică luarea deciziilor privind viaţa bisericească în exclusivitate prin sinoade sau întruniri ale episcopilor. Modelul de sinodalitate în Biserica Ortodoxă este exprimat prin cele şapte Sinoade Ecumenice desfăşurate între anii 325 şi 787. Pe parcursul mileniului al II-lea al erei creş­tine, Biserica Ortodoxă nu a mai putut or­ganiza Sinoade Ecumenice, dar a recurs me­reu la organizarea unor sinoade locale sau regionale, dintre care le amintim pe cele pa­nortodoxe din secolul al XVII-lea. De pre­cizat că principiul sinodalităţii se poate exer­cita şi prin consultare permanentă, sau chiar prin corespondenţă, între diferitele Biserici locale. Necesitatea con­vocării unui sinod al întregii Biserici Ortodoxe s-a făcut însă tot mai simţită la sfârşitul se­colului al XIX-lea, mai ales în urma apariţiei mai multor Biserici Ortodoxe Autocefale, a problemelor legate de diaspora ortodoxă şi, nu în ultimul rând, a necesităţii formulării unei strategii comune a tuturor Bisericilor Ortodoxe în relaţiile lor cu lumea şi cu cele­lalte Biserici creştine.

Autoritate ÅŸi responsabilitate în slujirea bisericeasca

Biserica, comunitate a celor care tră­iesc în Hristos, se deosebeşte de o corporaţie structurată după legile so­cietăţii şi prin faptul că în Biserică nu se ma­nifestă o comuniune realizată exclusiv prin aderare la un ideal comun, exprimat prin obiective şi ţinte ce corespund capacităţilor omeneşti şi aspiraţiilor lumeşti, ci o comuni­une care este de fapt un răspuns la o chema­re (In 15, 16), o manifestare tainică a întâlni­rii celor omeneşti cu cele dumnezeieşti.

Rânduiala neîngenuncherii în timpul prăznuirii învierii

Discernământul pastoral Anul liturgic este o recapitulare a istoriei mântuirii şi este structurat în jurul unor eveni­mente cheie, începând cu ma­nifestarea plinirii vremii prin Naşterea Fe­cioarei Maria şi parcurgând momentele importante ale lucrării mântuitoare, cel mai important praznic fiind Învierea Dom­nului. Pe tot parcursul anului liturgic sunt aşezate perioade de pocăinţă şi îndrepta­re, de comuniune şi manifestare bucuroa­să, de responsabilizare prin urmarea exem­plului sfinţilor prăznuiţi. Fiecare timp are şi un corespondent de atitudine a trupului. 

Probleme de ordin canonic legate de rânduiala ÃŽnmormântării

Înmormântarea este încheierea peregri­nării trupului omenesc în această lume. Trupul omului, templu al Duhului Sfânt, are vocaţia de a se întoarce în ţărâna din care a fost luat, aşa cum ne spune şi ritualul înmor­mântării. Această întoarcere în cele ale zidirii este ultimul act de comuniune materială din­tre om şi lumea creată, iar de această dată, zi­direa se împărtăşeşte de tot ceea ce a însem­nat sfinţire a trupului în timpul vieţii. Şi, din acest motiv, Biserica a acordat o mare atenţie modului în care este marcat din punct de ve­dere liturgic momentul aşezării în mormânt.

CurăÅ£ia firii ÅŸi necurăÅ£ia trupească

Apropierea femeii de Cele Sfinte în timpul scurgerilor de sânge.1

Organizarea canonică a Bisericii și misiunea contemporană

Una dintre problemele cu care se confruntă Biserica în vremurile noastre este incapacitatea societăţii de a-i asuma identita­tea atipică. Adesea ea este confundată cu o instituţie oarecare, şi îi sunt aplicate atribute instituţionale clasice, ajungându-se uneori la o deformare a adevăratei imagini. Pe de altă par­te, chiar Biserica, printr-o comunicare care nu ţine suficient cont de mentalitatea societăţii, poate favoriza o înţelegere deformată a identităţii şi a mesajului ei. Din acest motiv, acum când reînnoim prezenţa analizelor de ordin canonic în revista Apostolia, voi încerca să subliniez în aceste rânduri modul în care se întâlnesc în Bi­serică divinul şi umanul, dimensiunea eshatologică şi întruparea instituţională a acesteia pen­tru consolidarea misiunii.

PoziÅ£ia Canonică a Bisericii ortodoxe în ceea ce priveÅŸte nunta, divorÅ£ul ÅŸi recăsătoria

În societatea contemporană în care familia este pusă la grea încercare, întrebări complexe se nasc în inimile multora. Este familia o realitate binecuvântată de Dumnezeu şi o chemare a omului? Nu cumva căsătoria este o povară în plus într-o lume care deja pune atâtea griji pe capul bietului om? Divorţul şi recăsătorirea, din ce în ce mai frecvente, nu sunt oare un dat social inevitabil, ba chiar o etapă greu de evitat în parcursul omului modern?

Canonic ÅŸi necanonic în viaÅ£a Bisericii

În ziua de azi auzim des vorbindu-se despre canonicitatea diferitelor acte sau fapte, termenii canonic şi necanonic fiind foarte des folosiţi. În cele ce urmează vom încerca să avansăm în înţelegerea acestor noţiuni pentru a redescoperi sensul lor eclezial.

ConÅŸtiinÅ£a canonică ÅŸi împărtăÅŸirea din aceleaÅŸi Sfinte Taine

Conştiinţa canonică, cea care marchează întâlnirea dintre conştiinţa doctrinară şi aspectele concrete ale vieţii, garantează echilibrul între dreapta-credinţă şi dreapta trăire, dintre ortodoxie şi ortopraxie. Şi din acest motiv, toate lucrările creştinului, toate atitudinile ecleziale sunt fundamentate pe dreapta înţelegere şi trăire a adevărurilor dumnezeieşti din tezaurul Ortodoxiei.

Biserica ÅŸi ConÅŸtiinÅ£a canonică