Rânduiala neîngenuncherii în timpul prăznuirii învierii

Postul ÅŸi pocăinÅ£a sunt exprimate ÅŸi prin plecarea genunchilor ÅŸi mărturisirea păcatelor, iar comuniunea cu Hristos Cel Înviat este marcată de bucurie, ridicare, redescoperire a demnităÅ£ii omului resta­urat în Iisus Hristos. Observând alternan­Å£ele între efort ÅŸi liniÅŸtire, privegheri ÅŸi prăznuiri, înÅ£elegem că totul a fost aÅŸezat astfel încât „Pentru orice lucru [să fie] o cli­pă prielnică ÅŸi vreme pentru orice îndeletni­cire de sub cer” (Eccl. 3, 1).

Adevărata credinÅ£ă trebuie să marche­ze viaÅ£a ÅŸi este nevoie să avem o înÅ£elege­re mai statornică a locului ÅŸi sensului fie­cărui timp din viaÅ£a noastră. Aspectele liturgice ÅŸi cele canonice sunt expresii ale trăirii învăÅ£ăturii de credinÅ£ă atât în pla­nul manifestării legăturii noastre cu Dumnezeu prin rugăciune, cât ÅŸi prin ati­tudinile circumstanÅ£iale.

Un caz în care este vădită îngemăna­rea aspectelor doctrinare, liturgice ÅŸi ca­nonice este cel al modului în care persoa­na participă la actele de cult în anumite momente ale anului bisericesc. Una din­tre rânduielile puÅ£in înÅ£elese de credin­cioÅŸii din zilele noastre este aceea a neîngenuncherii în zilele de duminică ÅŸi în zilele Cincizecimii. Observăm că Biserica a formulat în mod repetat precizări pri­vind neîngenuncherea în această perioa­dă: Canonul 15 al Sfântului Petru al Alexandriei (300-311), Canonul 20 al Sinodului I Ecumenic (325), canonul 91 al Sfântului Vasile cel Mare (370-378), canonul 90 Trulan, iar Nomocanonul în Titluri si Pidalionul subliniază importan­Å£a lor prin gruparea textelor sub titluri elocvente.

Sfântul Vasile, în scrisoarea sa către Amfilohie, pasaj aÅŸezat în ColecÅ£ia de ca­noanea Bisericii Ortodoxe sub numele de canonul 91 al Sfântului Vasile cel Mare, ne dă o explicaÅ£ie clară a motivelor pen­tru care nu se îngenunchează Duminica si de la Învierea Domnului la Rusalii. El arată că „noi facem rugăciunile în picioa­re în ziua întâi si prima a săptămânii, de­oarece înviaÅ£i cu Hristos nădăjduim la lucrurile ceresti, iar stând drepÅ£i în rugăciunile zilei Învierii amintim sufletu­lui nostru Harul care ne-a fost împărtăsit, dar si că această zi întâi si primă a săptă­mânii este imaginea Veacului viitor" Sfântul Vasile cel Mare mai spune că este necesar ca Biserica să înveÅ£e pe toÅ£i cei care sunt în sânul ei să îÅŸi facă rugăciu­nile stând în picioare,pentru ca prin con­tinua amintire a vieÅ£ii fără de sfârsit să nu neglijăm mijloacele prin care putem să atingem acest scop. La fel toată Cincizecimea, zilele de după PaÅŸti, sunt o comemorare a Învierii pe care noi o aÅŸ­teptăm. „În această perioadă a Cincizecimii, practica bisericească ne-a învăÅ£at să ale­gem să ne Å£inem în picioare pentru rugă­ciune, transpunând sufletul nostru din prezent în Veacul viitor prin această adu­cere aminte concretă. De altfel, de fieca­re dată când noi ne plecăm genunchii si ne ridicăm, arătăm prin atitudinea noas­tră că am fost căzuÅ£i la pământ prin păca­te ÅŸi ridicaÅ£i la Cer prin milostivirea Celui care ne-a creat”. Canonul 90 al Sinodului Trulan sintetizează rânduiala Bisericii pri­vind neîngenuncherea în ziua Învierii, pre­cizată de Canonul 15 al Sfântului Petru al Alexandriei ÅŸi Canonul 20 al Sinodului I Ecumenic, arătând că „după obiceiul în vi­goare, pentru a cinsti Învierea, sâmbătă după intrarea Vecerniei nimeni să nu îngenunche­ze până Duminică seara următoare, când se îngenunchează din nou”.

În cele mai multe locuri, aceste preve­deri canonice sunt fie necunoscute, fie puse sub semnul întrebării, practica efec­tivă a Bisericii fiind de fapt contrarul, si această nerânduială este statornicită chiar si în unele cărÅ£i de cult. În faÅ£a unei atitu­dini pioase generalizate nelalocul ei, se ale­ge să se relativizeze aspectul doctrinar, li­turgic si canonic pentru a nu perturba „obiceiul”. Argumentul pentru o astfel de atitudine vine din constatarea că omul nu mai păseste în Biserică decât în zi de du­minică si că este mai bine să aibă o atitu­dine smerită, de frângere a inimii, de înăl­Å£are prin îngenunchere decât una de pasivitate, mândrie sau de autosuficienÅ£ă. Pentru justificare, se subliniază că rându­ielile pot fi adaptate în modul în care cel mai mare hotărăste si se lasă impresia că atât prevederile liturgice, cât ÅŸi cele cano­nice sunt relative, necondiÅ£ionând în mod fundamental viaÅ£a bisericească.

Mai este oare nevoie de asumarea pre­cizărilor Sfintelor Canoane legate de neîngenunchere? Dacă nu, oare a pierdut Biserica mesajul Învierii ? Dacă este nevoie, care ar fi calea de restaurare a canonicităÅ£ii?

Neascultarea primilor oameni a avut ca efect si o alunecare spre o dezordine a atitudinilor si o nesincronizare cu timpul hărăzit lor. Dacă atunci când este timp de lucru omul se odihneÅŸte, iar când e timp de odihnă lucrează, când este timpul să se hrănească se înfometează ÅŸi apoi mănâncă excesiv, trupul este strivit de aceste dez­ordini de viaÅ£ă. Dacă atunci când este timp de bucurie omul se întristează, iar în vre­me de întristare se bucură, cu toate că ÅŸi bucuria ÅŸi întristarea sunt stări fireÅŸti ale omului, nesincronizarea lor cu timpul potrivit dovedeÅŸte o pierdere a echilibrului.

Considerăm că este nevoie de restaurarea bunei rânduieli precizate fără echivoc de Sfintele Canoane ÅŸi ar trebui să se Å£ină cont de două aspecte. Primul ar fi legat de efor­tul de conÅŸtientizare a impactului pe care nerânduiala îl are asupra firii omeneÅŸti. Tolerarea nerespectării în viaÅ£a bisericească a timpului hărăzit pentru toateatrage după sine alterarea conÅŸtiinÅ£ei bisericeÅŸti, iar omul ajunge să argumenteze a posteriori ne- rânduiala găsindu-ÅŸi scuze ÅŸi degrevându-se de responsabilitatea de a se îndrepta spre adevărata lumină. Atrofierea capacităÅ£ii de valorizare a conÅŸtiinÅ£ei bisericeÅŸti duce la excese care sunt distructive.

În al doilea rând, este bine să înÅ£elegem că o nerânduială sau un exces nu pot fi în­lăturate doar prin mijloace radicale, normative, deoarece rădăcinile lor sunt adânc înfipte în mentalitate. Trebuie să ne adu­cem aminte de cuvintele Mântuitorului, Care spune: „Mergând, învăÅ£aÅ£i toate nea­murile, botezându-le în numele Tatălui si al Fiului si al Sfântului Duh, învăÅ£ându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă” (Mt. 28, 18-20). Hristos a dat porunci Apostolilor si prin ei lumii întregi, dar dis­cipolii sunt chemaÅ£i să îi înveÅ£e pe cei păstoriÅ£i să păzească poruncile.

Rânduiala si înÅ£elesul profund al neîngenuncherii nu pot fi restaurate doar prin readucerea în atenÅ£ie, în manieră juridică, a canoanelor, ci prin redesco­perirea dimensiunii formatoare, catehetice a rânduielilor bisericeÅŸti. Pe măsu­ră ce păstorii îi vor învăÅ£a pe credinciosi să înÅ£eleagă cuvintele Sfântului Vasile cel Mare amintite mai sus, numărul ce­lor care vor trăi în viaÅ£a lor rânduiala Sfintelor Canoane va creste, iar mărtu­ria lor va avea un impact asupra menta­lităÅ£ii. Astfel, la momentul pe care Biserica, prin Sinod ÅŸi episcopul locu­lui, îl vor crede potrivit, rânduiala va putea fi restaurată si la nivelul legislaÅ£iei bisericesti. Dacă restaurarea ge­neralizată a rânduielii nu este precedată de un timp de ca­tehizare, în care să învăÅ£ăm să preÅ£uim porunca, pot să apară reacÅ£ii adverse, de radicalizare a justificărilor doar de dragul de a fi în opoziÅ£ie cu autoritatea bisericească, ÅŸi efectul poate fi o ÅŸi mai mare neorânduială.

Considerăm că este vre­mea să redescoperim obliga­Å£ia fiecăruia dintre noi de a în­Å£elege rânduielile si de a le preÅ£ui la locul vieÅ£uirii si slu­jirii personale prin prisma roa­delor aduse de întâlnirea din­tre credinÅ£ă si viaÅ£ă, dintre ortodoxie ÅŸi ortopraxie.