Atitudinea faÅ£ă de femeia lăuză sau faÅ£ă de femeia în perioada scurgerilor de sânge lunare a fost influ­enÅ£ată uneori ÅŸi în creÅŸtinism de prevederile Leviticului, capitolul 12, unde se vorbeÅŸte de o necurătie a femeii care a născut, tinându-se seama de sexul pruncului: 40 de zile dacă s-a născut un băiat ÅŸi 80 de zile în cazul unei fete. Textul din Levitic arată că necurătia femeii lehuze este de aceeaÅŸi natură cu necurătia femeii în zilele menstruaÅ£iei. CurăÅ£irea era marcată prin aducerea unei jertfe ardere-de-tot ÅŸi doar după aceea femeia era considerată curată².

În Legământul cel Nou, prin Hristos, a fost reînnoită firea umană ÅŸi nimic din ceea ce este firesc nu poate fi considerat ca necurat. În acelaÅŸi timp, însă, avem canoane ale Bisericii care, la o primă lectură, ar lăsa să se înÅ£eleagă că am putea vorbi despre o astfel de necurăÅ£ie ÅŸi care ar exprima interzicerea apropie­rii femeii de cele sfinte în perioada rânduielilor lunare:

CANONUL 2 AL SFÂNTULUI DIONISIE AL ALEXANDRIEI (+264):

„Iar în privinÅ£a femeilor care au curăÅ£irea lunară, dacă se cuvine, aflându-se ele aÅŸa, să intre în casa lui Dumnezeu, socotesc că ÅŸi a întreba este de prisos; deoarece cred că nici ele, fiind credincioase ÅŸi cucerni­ce, n-ar îndrăzni, aflându-se aÅŸa, sau să se apropie de masa cea sfântă, sau să se atingă de Trupul ÅŸi de Sângele lui Hristos; căci nici ceea ce avea scurgerea sângelui de 12 ani nu s-a atins de El spre vindecare, ci numai de poalele Lui; dar este lucru neprihănit a se ruga, oricum ar fi cineva, ÅŸi a-ÅŸi aduce aminte de Stăpânul, oricum s-ar afla, ÅŸi a se ruga spre a dobândi ajutor; iar cel ce nu este cu totul curat si cu sufletul, si cu trupuPse va opri de a se apropia de cele sfinte ÅŸi de Sfintele SfinÅ£ilor"

CANONUL 7 AL SFÂNTULUI TIMOTEI AL ALEXANDRIEI (+385):

„Întrebare: Dacă o femeie va ÅŸti că are cele obiÅŸnuite femeilor, se cuvine a se apropia de Taine în ziua aceea ori nu?

Răspuns: Nu se cuvine până ce se va curăÅ£i.”*

Pe lângă aceste canoane, avem canonul canonul 1 al Sf. Atanasie cel Mare (+373), care ne oferă une­le nuanÅ£e demne de a fi luate în seamă:

„Toate făpturile lui Dumnezeu sunt bune ÅŸi curate; fiindcă Cuvântul lui Dumnezeu n-a făcut nimic netrebnic si necurat;că, după cum zice Apostolul, «ai lui Hristos bună mireasmă suntem între cei ce se mântuiesc» (2 Cor. 2, 15). Dar fiindcă săgeÅ£ile diavolului sunt diferite ÅŸi de multe feluri, si pe cei mai curaÅ£i la minte se nevoieste a-i tulbura,ÅŸi opreÅŸte pe fraÅ£i de la străduinÅ£ele obiÅŸnuite, semănând pe as­cuns în ei gânduri necurate ÅŸi spurcate, vino, ca pe scurt să alungăm amăgirile diavolului, prin harul Mântuitorului nostru, ÅŸi să întărim mintea celor mai simpli. «Toate sunt curate celor curaÅ£i, iar celor necuraÅ£i si conÅŸtiinÅ£a si toate le sunt spurcate» (Tit 1, 15). Dar mă minunez de vicleÅŸugul diavolului, căci fiind el stricăciune ÅŸi pieire, stârneÅŸte gânduri în aparenÅ£ă curate; iar ceea ce se face este mai curând cursă ori is­pitire,căci precum am zis mai înainte, pentru ca să reÅ£ină pe cei străduitori de la zelul obiÅŸnuit ÅŸi mântu­itor ÅŸi pentru ca să se pară că a învins în această privinÅ£ă, întrebuinÅ£ează astfel de momeli, care nu aduc nici un folos pentru viaÅ£ă, ci provoacă întrebări ÅŸi flecării care trebuiesc înlăturate.Căci, spune-mi mie, iubite ÅŸi prea cucernice, ce păcat, sau necurăÅ£ie, are o scurgere firească.Aceasta ar fi tot aÅŸa ca ÅŸi cum cineva ar voi să aducă învinuire pentru secreÅ£ia ce se elimină prin nări, ÅŸi pentru scuipatul ce se elimină prin gură; dar avem să spunem încă mai multe ÅŸi despre curgerile din pântece, care sunt necesare celui viu pentru viaÅ£ă.

Åži apoi, dacă credem că omul este făptura mâinilor lui Dumnezeu, după dumnezeieÅŸtile Scripturi, cum se putea face din puterea curată un lucru spurcat! «Dacă suntem neam al lui Dumnezeu, după Faptele dum­nezeieÅŸti ale Apostolilor (17, 28-29), apoi nimic necurat nu avem în noi»; fiindcă numai atunci ne spurcăm, când făptuim păcatul cel prea puturos. Iar când se întâmplă vreo scurgere firească involuntară, atunci necesitatea firii, precum am spus, pe lângă celelalte o suferim ÅŸi pe aceasta.Insă, fiindcă cei ce vreau să grăiască împo­triva celor ce se numesc drepte, sau mai bine zis, ce­lor făcute de Dumnezeu, se referă si la cuvântul evan­ghelic, după care «nu cele ce intră spurcă pe om, ci cele care ies», trebuie să se mustre si această neso­cotinÅ£ă a lor, că nu o voi numi întrebare. Fiindcă îna­inte de toate, nefiind întăriÅ£i, în nestiinÅ£a lor, vatămă Scripturile. Iar cuvântul divin este aÅŸa: fiindcă iarăÅŸi unii au asemenea îndoială asupra mâncărilor, Insusi Domnul, dezlegând nestiinÅ£a lor, adică dând în vi­leag eroarea lor, zice că: «Nu cele ce intră spurcă pe om, ci cele ce ies; apoi adaugă: ÅŸi de unde ies? ÅŸi răs­punde: din inimă; căci se ÅŸtie că acolo sunt vistieri­ile rele ale gândurilor spurcate ÅŸi ale celorlalte păca­te». Iar Apostolul învăÅ£ând mai pe scurt despre aceasta zice: «Mâncarea nu ne va pune pe noi îna­intea lui Dumnezeu» (1 Cor. 8, 8).

Åži de ar zice cineva acum desluÅŸit că scurgerea firească nu ne va duce spre păcat; se poate că ÅŸi doc­torii, ca măcar de la cei din afară să se ruÅŸineze, în privinÅ£a aceasta vor răspunde că celui ce trăieÅŸte i s-au dat oarecari ieÅŸiri indispensabile spre a elimi­na prisosinÅ£a scurgerilor care hrănesc fiecare mă­dular din noi, precum cele de prisos ale capului sunt perii, ÅŸi mucoasele cele ce se elimină din cap, ÅŸi ale pântecelui ce se leapădă; deci cele de prisos ale canalelor de sămânÅ£ă este aceea.

AÅŸadar, ce fel de păcat este înfaÅ£a lui Dumnezeu, o, bătrânule prea iubitor de Dumnezeu, când ÎnsuÅŸi Stăpânul cel ce a plăsmuit vietatea a voit ÅŸi a făcut aceste mădulare, ca să aibă acest fel de ieÅŸiri?...”

Din analiza acestor texte se poate înÅ£elege că interzicerea apropierii de Cele Sfinte nu este insti­tuită de către canonul Canonul 2 al Sfântului Dionisie al Alexandriei (†264) ÅŸi 7 al Sfântului Teofil al Alexandriei decât pentru aspectele legate de curăÅ£ia trupească, de igienă, nefiind aici vorba de o oarecare nevrednicie care ar decurge dintr-o necurăÅ£ie a firii în perioada rânduielilor lunare. Canonul 1 al Sfântului Atanasie cel Mare, deÅŸi nu vorbeÅŸte direct despre pierderile de sânge la care este supusă firea femeii, poate să ne ducă spre o în­Å£elegere prin analogie a acestui subiect, cu atât mai mult cu cât textul datează dintr-o perioadă în care ConstituÅ£iile Apostolice, text cu largă circulaÅ£ie în Biserica vremii, fac precizări clare în acest sens: „nici împreunările legitime, nici lehuzia, nici curge­rea sângelui, nici scurgerile în vis nu pot întina firea omului sau să o separe de Duhul Sfânt, ci numai ne­credinÅ£a, impietatea ÅŸi acÅ£iunea contrară legii”⁵.

Spre o astfel de interpretare ne încurajează ÅŸi Scrisoarea 64 a Sfântului Grigorie cel Mare, care ara­tă că femeii nu trebuie să i se interzică intrarea în Biserică în acele zile, pentru că fluxul natural pe care femeia îl suferă nu se i poate imputa ca fiind o vină, deci, spune el, „este corect să nu i se interzică să in­tre în Biserică,deoarece femeia care suferea de aceas­tă scurgere de sânge, după ce a atins cu umilinÅ£ă mar­ginea hainei Mântuitorului, s-a vindecat”⁶.

Dacă acea femeie a putut să atingă haina Dom­nului nostru, lucru subliniat de Scriptură ca lăuda­bil, de ce ar trebui ca o femeie care are scurgerea firească să nu intre în Biserică? Sfântul Grigorie cel Mare merge mai departe ÅŸi, făcând aluzie directă la cuvintele canonului 1 al lui Atanasie cel Mare („ÅŸi pe cei mai curaÅ£i la minte se nevoieÅŸte a-i tulbura”), arată că „este [caracteristica] sufletelor bune ca să identifice într-un anumit fel greÅŸeala lor chiar ÅŸi acolo unde nu este vreo greÅŸeală”.Arătând că rigoarea pri­vind apropierea de Cele Sfinte s-a dezvoltat în me­diul monahal, manifestă înÅ£elegere faÅ£ă de această scrupulozitate, fără însă a o prezenta ca o rânduială a Bisericii.

El spune: „este [caracteristica] sufletelor bune ca să identifice într-un anumit fel greÅŸeala lor chiar si acolo unde nu este vreo greÅŸeală, deoarece adeseori un lucru fără vreo greÅŸeală provine, totuÅŸi, dintr-o anumită greÅŸeală: fiindcă chiar ÅŸi când suntem înfometaÅ£i, mâncăm fără greÅŸeală, totuÅŸi s-a întâmplat ca primii oameni să mănânce din greÅŸeală. De fapt, obiceiul lunar nu este pentru femei vreo greÅŸeală, fără îndoială, deoarece se produce natural. Dar, cu toate acestea, pentru faptul că natura însăÅŸi este în aÅŸa fel alterată, căci chiar ÅŸi fără pornirea dorinÅ£ei pare să fie pângărită, păcatul a venit din greÅŸeală, prin care na­tura umană să se cunoască prin judecată pe ea însăÅŸi ÅŸi ceea ce a devenit. Åži omul care a săvârÅŸit greÅŸeala din propria voie să poarte fără de voie ÅŸi învinuirea greÅŸelii. Iar, de aceea, femeile când consideră de la ele în­sele, în rânduiala lunară, că nu trebuie să se apropie de Taina domnescului Trup ÅŸi Sânge, sunt de lăudat dato­rită examinării lor corecte; dar când, cercetându-se cu adevărat, în afara obiceiului vieÅ£ii religioase⁷, iau degra­bă cu dragoste faÅ£ă de aceeaÅŸi Taină, nu trebuie, aÅŸa după cum am spus mai înainte, să fie oprite"*.

Observarea acestor texte ne ajută să înÅ£elegem că reÅ£inerea Bisericii faÅ£ă de apropierea femeii de Cele Sfinte în timpul lăuziei sau al pierderilor de sânge lunare a avut doar un aspect legat de igienă ÅŸi bună-cu- viinÅ£ă. Nu există niciun alt argument pentru a considera că ar fi vorba de o necurăÅ£ie a firii femeieÅŸti, din pricina căreia femeia ar fi oprită să intre în Biserică ÅŸi să se apropie de Cele Sfinte.

Pr. Conf. Dr. Patriciu Dorin Vlaicu, Bruxelles

 Note:

1. Textul de faÅ£ă este o prezentare completată a abor­dării acestei problematici publicată în lucrarea: Patriciu Vlaicu, Canon ÅŸi libertate. ÎmpărtăÅŸirea continuă din experienÅ£a Bisericii,Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2013, pp. 203-208.

2. Alexandru Mihăilă face o prezentare a modului în care Legea cea veche a influenÅ£at dezvoltarea acestei problematici în Biserică. Vezi Alexandru Mihăilă, „De ce femeia care naÅŸte ar deveni ne­curată?”, în Lumina,2 febr. 2012, p. 4.

3. Aceste cuvinte ar trebui înÅ£elese în sensul că igi­ena sufletească ÅŸi cea trupească trebuie să fie lu­ate în seamă atunci când ne apropiem de Cele Sfinte. Având în vedere condiÅ£iile de igienă la dis­poziÅ£ia femeii în vremea în care au fost elabora­te aceste texte, este de înÅ£eles argumentarea din canonul 2 al Sf. Dionisie al Alexandriei (†264) ÅŸi 7 al Sf. Timotei al Alexandriei (f385).

4. Din această formulare reiese clar că este vorba de o necurăÅ£ie propriu-zisă, nu de o perioadă de cu­răÅ£ie rituală, cum era în Vechiul Testament.

5. Vezi „ConstituÅ£iile Apostolice, 6, 27”, în Ioan I. Ică Jr., Canonul Ortodoxiei,Ed. Deisis, Sibiu, 2008, p. 708.

6. Sancti Gregorii Magni, „Epistolarum 64”, în PL, 77.

7. Aici se înÅ£elege viaÅ£a monahală.

8. Sancti Gregorii Magni, „Epistolarum 64”, în PL, 77, 1183, 1193: „Bonarum quippe mentium est, et ibi aliquo modo culpas suas agnoscere, ubi culpa non est; quia saepe sine culpa agitur quod venit ex culpa: unde etiam cum esurimus, sine culpa comedimus, quibus ex culpa primi hominis factum est ut esuriamus. Menstrua enim consuetudo mulieribus non aliqua culpa est, videlicet quae naturaliter accedit. Sed tamen quod natura ipsa ita vitiata est, ut etiam sine voluntatis studio videatur esse polluta, ex culpa venit vitium, in quo se ipsa, qualis per iudicium fac ta sit, humana natura cognoscat. Et homo qui culpam sponte perpetravit, reatum culpae portet invitus. Atque ideo feminae cum semet ipsis considerent, et si in menstrua consuetudine ad sacramentum Dominici corporis et sanguinis accedere non praesumant, de sua recta consideratione laudandae sunt; dum vero percipiendo ex religiosae vitae consuetudine, eiusdem mysterii amore rapiuntur, reprimendae, sicut praediximus, non sunt”.