NaÅŸterea pruncului Iisus restabileÅŸte alianÅ£a omului cu Dumnezeu ÅŸi unitatea între cer ÅŸi pământ. Steaua de la Betleem ne arată calea mântuirii, a adevărului ÅŸi a vieÅ£ii, într-o lume căzută sub puterea minciunii ÅŸi a morÅ£ii. Hristos cel fără de păcat a venit în lumea robită păcatului pentru a vindeca ochii noÅŸtri orbi ÅŸi a aduce dovada, prin patimile ÅŸi răstignirea Lui între doi tâlhari, că această lume ÅŸi-a întors faÅ£a de la Tatăl ceresc ÅŸi face voia vrăjmaÅŸului lui Dumnezeu, tatăl minciunii, al învrăjbirii ÅŸi al morÅ£ii. De aceea în această lume nedreptatea este mai puternică decât dreptatea, ura ÅŸi vrajba între oameni mai puternice decât iubirea aproapelui, iar slujitorii lui Mamona mai numeroÅŸi decât slujitorii lui Dumnezeu, care sunt deseori huliÅ£i, batjocoriÅ£i, învinuiÅ£i pe nedrept ÅŸi persecutaÅ£i cum a fost Mântuitorul însuÅŸi: „Hristos a fost răstignit, Baraba tâlharul a fost cerut, iar poporul stricat striga că trebuie salvat omorâtorul de oameni mai degrabă decât Mântuitorul ÅŸi Binefăcătorul” (Sfântul Ioan Gură de Aur – „Scrisori din exil”).

Ce salvare putem aÅŸtepta ÅŸi ce binefaceri din partea unei lumi care ÅŸi-a răstignit Mântuitorul ÅŸi ÅŸi-a ucis Binefăcătorul? ViaÅ£a lui Iisus a fost ameninÅ£ată încă de la naÅŸtere. Uciderea pruncilor, din ordinul regelui Irod, aduce deja dovada, cu mult înainte de patimile ÅŸi răstignirea Mântuitorului, că această lume se află sub stăpînirea nedreptăÅ£ii, a suferinÅ£ei ÅŸi a morÅ£ii, ÅŸi sub puterea ÅŸarpelui ispititor care a dus la prăbuÅŸirea lui Adam ÅŸi a întregii omeniri împreună cu el. Ca ÅŸi Mefisto care pune stăpânire pe sufletul lui Faust prin promisiuni amăgitoare, duhul acestei lumi pare a fi prietenul nostru ÅŸi ne promite tot ce omul lumesc îÅŸi poate dori: tinereÅ£ea, frumuseÅ£ea, succesul, dragostea, bogăÅ£ia, plăcerile, puterea, fericirea… Dar la sfârÅŸitul existenÅ£ei noastre pământeÅŸti, toate aceste minunate promisiuni se preschimbă în contrarul lor: bătrâneÅ£ea, boala, amărăciunea, suferinÅ£a, moartea ÅŸi pierderea a tot ceea ce avem ÅŸi a tot ceea ce îndrăgim.

Dacă ne punem nădejdile în această lume, ne închinăm lui Mamona ÅŸi ne supunem lui, chiar dacă ne numim creÅŸtini, căci „pe ce îÅ£i întemeiezi nădejdea, acela-Å£i este dumnezeu” (Sfântul Teofan Zăvorâtul). AÅŸa încât nu avem de ales decât între două lucruri, alegere de care depinde întreaga noastră existenÅ£ă ÅŸi mântuirea sufletului: „Ori Dumnezeu, ori lumea: cale de mijloc nu există. Sau dormi atât de lipsit de grijă, încât nu vezi nimic?! Acolo este totul, aici – nimic; acolo este adevărul, aici – mirajul; acolo este liniÅŸtea, aici – grijile chinuitoare; acolo, mulÅ£umirea, aici – necontenite suferinÅ£e; acolo, bucuria ÅŸi veselia, aici numai necazuri ÅŸi durerea inimii. Le ÅŸtii pe toate acestea, le-ai încercat pe toate, dar rămâi totuÅŸi în aceeaÅŸi stare de deÅŸertăciune a minÅ£ii ÅŸi a inimii…” (Sfântul Teofan Zăvorâtul – „ViaÅ£a lăuntrică”).
A-L alege pe Dumnezeu nu este un act vizibil, iar pentru a-L urma pe Hristos nu trebuie neapărat să părăsim lumea, nici să luptăm pentru a o schimba. Hristos nu a fost un revoluÅ£ionar ÅŸi nu a asmuÅ£it poporul să se răzvrătească împotriva puterii Cezarului. Căci lupta împotriva lumii, este un alt mod de a ne lega de ea. Tot aÅŸa, chiar dacă ne retragem departe de societatea omenească, putem purta lumea în inimă, prin sentimente potrivnice lumii dar venite din lume – ură, dezgust, pizmă, amărăciune, decepÅ£ie, dispreÅ£, ranchiună – care ne leagă de cele lumeÅŸti tot atât – dacă nu chiar mai mult – decât iubirea de lume. Iar cazul contrar este tot atât de adevărat: putem trăi în lume ÅŸi să-l purtăm pe Dumnezeu în inimă.

Răul nu vine din lume, ci de la duhul necurat care a pus stăpânire pe lume. Căci prin căderea lui Adam, a cărei sămânÅ£ă o purtăm cu toÅ£ii în inimă, neamul omenesc a pierdut în acelaÅŸi timp împărăÅ£ia cerurilor ÅŸi împărăÅ£ia pământului, care nu aparÅ£ine omului, ci vrăjmaÅŸului său, „cel ce poate să piardă ÅŸi sufletul ÅŸi trupul în gheena” (Mt. 10, 28).

De aceea salvarea noastră nu poate veni în niciun chip din lume, nici de la oameni, căci răul nu poate produce binele, nici minciuna, adevărul, nici întunericul, lumina. ProfeÅ£ii mincinoÅŸi ai vremurilor moderne, care orbiÅ£i de trufie ÅŸi de setea de putere, au crezut că pot deveni salavatorii omenirii – Marx, Nietzsche, Lenin, Stalin, Hitler, Mao-Tze-Tung, ÅŸi numeroÅŸii lor discipoli ÅŸi imitatori – nu erau decât oameni, care voind să ia locul lui Dumnezeu, au devenit demoni ÅŸi au adus iadul pe pământ.

Nu pentru a shimba lumea s-a pogorât Hristos pe pământ, ci pentru a schimba omul. Iar omul care trebuie schimbat nu este vecinul meu, nici ÅŸeful meu de birou, nici preÅŸedintele republicii, nici nimeni altul decât eu însumi. Åži ceea ce trebuie schimbat nu este înfăÅ£iÅŸarea mea, nici profesia mea sau statutul meu social, ci numai omul interior. Dar acesta nu se va putea niciodată schimba prin propriile sale puteri, tot aÅŸa cum un om care cade în gol – ÅŸi toÅ£i cei care s-au rupt de Dumnezeu se află în acest caz – nu se mai poate întoarce la punctul de plecare ÅŸi nici nu-ÅŸi poate opri căderea prin propria sa voinÅ£ă.

NaÅŸterea pruncului Iisus în adâncul inimii noastre – acolo unde ucigaÅŸii de copii trimiÅŸi de regii acestei lumi nu-l pot ajunge – este singurul mijloc de a salva în acelaÅŸi timp omul ÅŸi lumea: „când se va schimba inima, vor urma fapte dinafară pe potriva acestei schimbări. Åži Hristos le spune fariseilor: fariseule orb, curăÅ£ă mai întâi partea cea dinlăuntru a paharului ÅŸi a blidului, ca să fie ÅŸi cea din afară curată (Mt. 23,26)”. (Sfântul Tihon din Zadonsk, ibid.).

Dacă primim în inimă lumina lui Hristos, privirea noastră asupra lumii va fi ÅŸi ea luminoasă. Vom înÅ£elege atunci că întunericul de care eram înconjuraÅ£i nu venea din lume ci de la ochii noÅŸtri orbi faÅ£ă de prezenÅ£a lui Dumnezeu în noi înÅŸine ÅŸi împrejurul nostru: „Dacă ochiul tău este sănătos, tot trupul tău va fi plin de lumină; dar dacă ochiul tău este rău, tot trupul tău va fi plin de întuneric” (Mt. 6, 22-23).

Lumea pe care o numim materială nu este o realitate în sine ÅŸi s-ar întoarce la nefiinÅ£ă fără prezenÅ£a Duhului lui Dumnezeu pretutindeni ÅŸi clipă de clipă. Iar ceea ce este duh nu poate fi perceput decât cu duhul. Cuvintele unei cărÅ£i pot fi văzute de oricine, dar ele nu au niciun sens în ochii unui analfabet. Tot aÅŸa, dacă ochii noÅŸtri spirituali sunt orbi, nu vom putea vedea decât faÅ£a materială a lucrurilor: „De fapt, toate obiectele sensibile pe care le vezi în univers sunt asemenea pereÅ£ilor, căci toate lucrurile pe care le percepem cu simÅ£urile ne împiedică să le vedem pe cele spirituale. (...) Atunci când cineva vede o haină, de îndată se gândeÅŸte la Å£esător, (...); tot astfel, vederea unei case îndreaptă cugetul privitorului spre mâna arhitectului care a înălÅ£at-o. Însă oamenii aceÅŸtia rămân cu desăvârÅŸire orbi la Cel ce se descoperă prin cele văzute” (Sfântul Grigore de Nyssa – „Despre suflet ÅŸi înviere”).

Dacă ÅŸtim să citim cartea CreaÅ£iei cu ochii duhului, lumea vizibilă devine o sursă de lumină spirituală: „Prin mijlocirea lucrurilor naturale putem primi învăÅ£ături foarte clare despre toate lucrurile spirituale” (Sfântul Ioan Scărarul).

Lumea nu este minciună ÅŸi amăgire decât atunci când omul îÅŸi face un idol din ea, uitând că viaÅ£a pe acest pământ nu este un scop în sine ci un mijloc ce ne-a fost dat pentru mântuirea sufletului ÅŸi întoarcerea în împărăÅ£ia lui Dumnezeu: „Deci numai mântuirea sufletului ne este atât de trebuincioasă încât nimic nu ne face trebuinÅ£ă mai mult ca ea. (…)AÅŸadar, acesta este singurul lucru de trebuinÅ£ă pentru noi. Dacă-l vom dbândi, vom avea totul; dacă-l vom pierde, nu vom avea nimic. AÅŸadar suntem datori să căutăm lucrul acesta mai mult decât căutăm hrana de zi cu zi, hainele, sănătatea, libertatea trupească, odihna ÅŸi tot ce priveÅŸte viaÅ£a cea de acum. Pentru că toate aceste agonisite le vom lăsa când vom muri, iar mântuirea sufletultui, odată dobândită, o vom lua cu noi pe lumea cealaltă ÅŸi o vom avea în veci” (Sfântul Tihon din Zadonsk, ibid.).

Viorel Åžtefăneanu