Scriitorul spaniol Miguel de Unamuno (1864‑1936) – romancier, eseist, poet – exprimă dorința fundamentală pe care fiecare om o poartă în fundul inimii, spunând: „Nu vreau să mor, nu, nu vreau, și nici nu vreau să vreau; vreau să trăiesc totdeauna, totdeauna; și să trăiesc eu, acest biet eu care sunt și pe care îl simt fiind astăzi și aici, iată de ce mă chinuie problema duratei sufletului meu, al meu propriu (…); dacă mă atașez de Dumnezeu cu toate puterile și cu toate simțurile, este pentru ca să mă poarte în brațele lui dincolo de moarte.”. 

Fără nădejdea vieții veșnice, conștiința omenească este un instrument de tortură, care ne amintește de‑a lungul întregii vieți că într‑o zi sau alta va trebui să murim și să ne întoarcem în neant, că nimic pe acest pământ nu ne va putea scăpa de soarta de condamnați la moarte. „Închipuiți‑vă”, zice Pascal, „un mare număr de oameni în lanțuri, toți condamnați la moarte, dintre care unora li se taie gâtul în fiecare zi sub ochii celorlați, astfel încât cei rămași în viață își văd propria soartă în cea a semenilor lor; și privindu‑se unii pe alții cu durere și fără nădejde, își așteaptă rândul. Aceasta este imaginea condiției omenești.”

Un condamnat la moarte care îşi așteaptă ziua execuției mai poate oare cunoaște bucuria, fericirea, plăcerile vieții, mai poate oare să facă planuri de viitor și să se gândească la altceva decât la moarte? Conștiința de a fi și conștiința morții sunt cele două fețe opuse și inseparabile ale cugetului omenesc. A ne asuma conștiința morții înseamnă a ne asuma cu luciditate și curaj condiția noastră omenească. De aceea eseistul Emil Cioran mărturisește: „De fiecare dată când nu mă gândesc la moarte, am impresia că trișez.” (Tratat de descompunere). 

Marea majoritate a oamenilor „trișează” în același fel. Căci, în măsura în care conștiința ne aduce la cunoștință nimicnicia și neputința ființei noastre muritoare, ea devine o sursă de suferință. De aceea cei mai mulți oameni evită pe cât posibil să se gândească la moarte și trăiesc ca și cum ar fi nemuritori. Dacă conștiința omenească nu ne aduce decât durere, spaimă și nefericire, amintindu‑ne că nu suntem decât un atom microscopic de viață într‑un ocean infinit de neant, nu ar fi oare preferabil să renunțăm la această funcție nefastă a cugetului omenesc, care ne împiedică să ne bucurăm din plin de scurta noastră existență pământească? „Dacă conștiința nu este decât o străfulgerare între două veșnicii, atunci nimic nu este mai execrabil decât conștiința”, mai zice Unamuno. 

Tot așa, credința în Dumnezeu ar fi zadarnică fără nădejdea vieții veșnice: „Căci dacă credința omului nu este o luptă pentru veșnicie și nemurire, atunci ce este ea? Dacă prin credința în Hristos cineva nu dobândește nemurirea și biruința asupra morții, la ce servește credința noastră?” (Sf. Iustin Popovici, Omul și Dumnezeul‑Om).  

Conștiința morții este un dar de la Dumnezeu, prin care El ne amintește că a ne regăsi nemurirea originară, dinainte de căderea lui Adam, este scopul suprem al vieții noastre muritoare. Suferințele, nenorocirile și moartea există în această lume pentru a menține și a spori setea sufletului nostru de o altă viață decât cea pământească. De aceea „este necesar pentru noi să facem experiența caracterului tragic al destinelor noastre pe acest pământ”, după cum spune Sf. Sofronie, în Rugăciunea, experiență a veșniciei. 

Caracterul tragic al existenței provine din faptul că în această lume totul este vremelnic și pieritor, totul trece și se spulberă ca un vis, căci „ceea ce nu este veșnic nu este nici real”, după Unamuno. Setea de infinit și de veșnicie pe care o simte orice suflet omenesc este o sete de adevăr și de viață reală, căci o viață supusă puterii morții nu este adevărata viață: „Acolo unde există moartea, nu există în realitate nici adevărul, nici dreptatea, nici dragostea. Numai cel ce învinge moartea și eliberează neamul omenesc de moarte, numai acela are adevărata dragoste. (…) De aceea Domnul nostru Iisus este singurul Prieten al omului”, mai zice Sf. Iustin Popovici.

Toți ceilalți „prieteni” din această lume – bogățiile, știința, plăcerile vieții, sănătatea, tot ce posedăm și ce îndrăgim, viața noastră pământească însăși – sunt falși prieteni, care ne vor părăsi cu toții în ceasul morții. De aceea, spune Pascal, „nemurirea sufletului este un lucru atât de important pentru noi, și are un ecou atât de profund, încât numai un om care și‑a pierdut orice sensibilitate poate rămâne indiferent la această chestiune. Toate faptele și gândurile noastre iau direcții atât de diferite, după cum avem sau nu nădejdea bunurilor veșnice, încât este cu neputință să acționăm în mod rațional și judicios fără a ține seama de acest punct de vedere, care trebuie să fie principala noastră preocupare. Astfel, cel dintâi centru de interes și prima nostră îndatorire este de a aduce lumină asupra cestui subiect, de care depinde întregul nostru comportament.”.

Dacă alegem credința că viața pământească este singura viață reală și posibilă, am ales să credem în moarte, care este destinația finală a tot ce există în această lume. De aceea, „a trăi fără Dumnezeu este moartea, și nu viața”, spune Sf. Ioan din Cronstadt în Viața mea întru Hristos. 

Societatea de consum, care ne oferă o mulțime nesfârșită de produse, servicii, distracții și plăceri, la prețuri accesibile tuturor, întețește tendința noastră de a ne lega de bunurile acestei lumi și de viața noastră muritoare, pierzând din vedere scopul real al existenței noastre: bunurile nepieritoare ale Cerului și viața veșnică, pe care am pierdut‑o după căderea lui Adam. Fiecare din noi să‑și examineze viața și să răspundă cinstit la această întrebare: de câte ori pe zi mă gândesc la grijile mele de tot felul, la cheltuielile mele, la planurile mele de viitor, la mașina mea, la cățelul meu, și de câte ori la Dumnezeu și la viața veșnică?... Orice lucru din această lume, de care ne legăm și care pune stăpânire pe sufletul nostru, este o minciună și o mască îndărătul căreia se ascunde moartea. „Alergăm fără grijă către prăpastie, după ce am pus ceva în fața noastră, care să ne împiedice s‑o vedem”, mai zice Pascal. 

Dar în străfundul oricărei inimi omenești o voce tainică și nepieritoare ne spune că nu suntem făcuți pentru a muri, ci pentru viața veșnică. „Cred în originea nemuritoare a acestei năzuințe către nemurire, care este substanța însăși a sufletului meu.” (M. de Unamuno, op. cit.). Căci această voce din lăuntru, care ne dă nădejdea vieții veșnice, și pe care nicio știință, nicio filzofie, niciun argument rațional nu o pot înăbuși, nu vine de la om, ci de la Dumnezeu. După cum tot Unamuno spune: „Dumnezeu cel viu, Dumnezeul tău, Dumnezeul nostru, este în mine, este în tine, trăiește în noi, iar noi trăim și ne mișcăm și suntem în El. Și El este în noi prin setea pe care o avem de El. (...) Dragostea de Dumnezeu, credința noastră în Dumnezeu, sunt înainte de toate nădejdea noastră în El. Căci Dumnezeu nu moare, și cine nădăjduiește în El va trăi întodeauna. Așadar, nădejdea noastră fundamentală, rădăcina și tulpina tuturor speranțelor noastre este nădejdea vieții veșnice.”.