Adevărul lui Dumnezeu și minciuna lumii (II)

Nașterea pruncului Iisus restabilește alianța omului cu Dumnezeu și unitatea între cer și pământ. Steaua de la Betleem ne arată calea mântuirii, a adevărului și a vieții, într-o lume căzută sub puterea minciunii și a morții. Hristos cel fără de păcat a venit în lumea robită păcatului pentru a vindeca ochii noștri orbi și a aduce dovada, prin patimile și răstignirea Lui între doi tâlhari, că această lume și-a întors fața de la Tatăl ceresc și face voia vrăjmașului lui Dumnezeu, tatăl minciunii, al învrăjbirii și al morții. De aceea în această lume nedreptatea este mai puternică decât dreptatea, ura și vrajba între oameni mai puternice decât iubirea aproapelui, iar slujitorii lui Mamona mai numeroși decât slujitorii lui Dumnezeu, care sunt deseori huliți, batjocoriți, învinuiți pe nedrept și persecutați cum a fost Mântuitorul însuși: „Hristos a fost răstignit, Baraba tâlharul a fost cerut, iar poporul stricat striga că trebuie salvat omorâtorul de oameni mai degrabă decât Mântuitorul și Binefăcătorul” (Sfântul Ioan Gură de Aur – „Scrisori din exil”).

Ce salvare putem aștepta și ce binefaceri din partea unei lumi care și-a răstignit Mântuitorul și și-a ucis Binefăcătorul? Viața lui Iisus a fost amenințată încă de la naștere. Uciderea pruncilor, din ordinul regelui Irod, aduce deja dovada, cu mult înainte de patimile și răstignirea Mântuitorului, că această lume se află sub stăpînirea nedreptății, a suferinței și a morții, și sub puterea șarpelui ispititor care a dus la prăbușirea lui Adam și a întregii omeniri împreună cu el. Ca și Mefisto care pune stăpânire pe sufletul lui Faust prin promisiuni amăgitoare, duhul acestei lumi pare a fi prietenul nostru și ne promite tot ce omul lumesc își poate dori: tinerețea, frumusețea, succesul, dragostea, bogăția, plăcerile, puterea, fericirea… Dar la sfârșitul existenței noastre pământești, toate aceste minunate promisiuni se preschimbă în contrarul lor: bătrânețea, boala, amărăciunea, suferința, moartea și pierderea a tot ceea ce avem și a tot ceea ce îndrăgim.

Dacă ne punem nădejdile în această lume, ne închinăm lui Mamona și ne supunem lui, chiar dacă ne numim creștini, căci „pe ce îți întemeiezi nădejdea, acela-ți este dumnezeu” (Sfântul Teofan Zăvorâtul). Așa încât nu avem de ales decât între două lucruri, alegere de care depinde întreaga noastră existență și mântuirea sufletului: „Ori Dumnezeu, ori lumea: cale de mijloc nu există. Sau dormi atât de lipsit de grijă, încât nu vezi nimic?! Acolo este totul, aici – nimic; acolo este adevărul, aici – mirajul; acolo este liniștea, aici – grijile chinuitoare; acolo, mulțumirea, aici – necontenite suferințe; acolo, bucuria și veselia, aici numai necazuri și durerea inimii. Le știi pe toate acestea, le-ai încercat pe toate, dar rămâi totuși în aceeași stare de deșertăciune a minții și a inimii…” (Sfântul Teofan Zăvorâtul – „Viața lăuntrică”).
A-L alege pe Dumnezeu nu este un act vizibil, iar pentru a-L urma pe Hristos nu trebuie neapărat să părăsim lumea, nici să luptăm pentru a o schimba. Hristos nu a fost un revoluționar și nu a asmuțit poporul să se răzvrătească împotriva puterii Cezarului. Căci lupta împotriva lumii, este un alt mod de a ne lega de ea. Tot așa, chiar dacă ne retragem departe de societatea omenească, putem purta lumea în inimă, prin sentimente potrivnice lumii dar venite din lume – ură, dezgust, pizmă, amărăciune, decepție, dispreț, ranchiună – care ne leagă de cele lumești tot atât – dacă nu chiar mai mult – decât iubirea de lume. Iar cazul contrar este tot atât de adevărat: putem trăi în lume și să-l purtăm pe Dumnezeu în inimă.

Răul nu vine din lume, ci de la duhul necurat care a pus stăpânire pe lume. Căci prin căderea lui Adam, a cărei sămânță o purtăm cu toții în inimă, neamul omenesc a pierdut în același timp împărăția cerurilor și împărăția pământului, care nu aparține omului, ci vrăjmașului său, „cel ce poate să piardă și sufletul și trupul în gheena” (Mt. 10, 28).

De aceea salvarea noastră nu poate veni în niciun chip din lume, nici de la oameni, căci răul nu poate produce binele, nici minciuna, adevărul, nici întunericul, lumina. Profeții mincinoși ai vremurilor moderne, care orbiți de trufie și de setea de putere, au crezut că pot deveni salavatorii omenirii – Marx, Nietzsche, Lenin, Stalin, Hitler, Mao-Tze-Tung, și numeroșii lor discipoli și imitatori – nu erau decât oameni, care voind să ia locul lui Dumnezeu, au devenit demoni și au adus iadul pe pământ.

Nu pentru a shimba lumea s-a pogorât Hristos pe pământ, ci pentru a schimba omul. Iar omul care trebuie schimbat nu este vecinul meu, nici șeful meu de birou, nici președintele republicii, nici nimeni altul decât eu însumi. Åži ceea ce trebuie schimbat nu este înfățișarea mea, nici profesia mea sau statutul meu social, ci numai omul interior. Dar acesta nu se va putea niciodată schimba prin propriile sale puteri, tot așa cum un om care cade în gol – și toți cei care s-au rupt de Dumnezeu se află în acest caz – nu se mai poate întoarce la punctul de plecare și nici nu-și poate opri căderea prin propria sa voință.

Nașterea pruncului Iisus în adâncul inimii noastre – acolo unde ucigașii de copii trimiși de regii acestei lumi nu-l pot ajunge – este singurul mijloc de a salva în același timp omul și lumea: „când se va schimba inima, vor urma fapte dinafară pe potriva acestei schimbări. Åži Hristos le spune fariseilor: fariseule orb, curăță mai întâi partea cea dinlăuntru a paharului și a blidului, ca să fie și cea din afară curată (Mt. 23,26)”. (Sfântul Tihon din Zadonsk, ibid.).

Dacă primim în inimă lumina lui Hristos, privirea noastră asupra lumii va fi și ea luminoasă. Vom înțelege atunci că întunericul de care eram înconjurați nu venea din lume ci de la ochii noștri orbi față de prezența lui Dumnezeu în noi înșine și împrejurul nostru: „Dacă ochiul tău este sănătos, tot trupul tău va fi plin de lumină; dar dacă ochiul tău este rău, tot trupul tău va fi plin de întuneric” (Mt. 6, 22-23).

Lumea pe care o numim materială nu este o realitate în sine și s-ar întoarce la neființă fără prezența Duhului lui Dumnezeu pretutindeni și clipă de clipă. Iar ceea ce este duh nu poate fi perceput decât cu duhul. Cuvintele unei cărți pot fi văzute de oricine, dar ele nu au niciun sens în ochii unui analfabet. Tot așa, dacă ochii noștri spirituali sunt orbi, nu vom putea vedea decât fața materială a lucrurilor: „De fapt, toate obiectele sensibile pe care le vezi în univers sunt asemenea pereților, căci toate lucrurile pe care le percepem cu simțurile ne împiedică să le vedem pe cele spirituale. (...) Atunci când cineva vede o haină, de îndată se gândește la țesător, (...); tot astfel, vederea unei case îndreaptă cugetul privitorului spre mâna arhitectului care a înălțat-o. Însă oamenii aceștia rămân cu desăvârșire orbi la Cel ce se descoperă prin cele văzute” (Sfântul Grigore de Nyssa – „Despre suflet și înviere”).

Dacă știm să citim cartea Creației cu ochii duhului, lumea vizibilă devine o sursă de lumină spirituală: „Prin mijlocirea lucrurilor naturale putem primi învățături foarte clare despre toate lucrurile spirituale” (Sfântul Ioan Scărarul).

Lumea nu este minciună și amăgire decât atunci când omul își face un idol din ea, uitând că viața pe acest pământ nu este un scop în sine ci un mijloc ce ne-a fost dat pentru mântuirea sufletului și întoarcerea în împărăția lui Dumnezeu: „Deci numai mântuirea sufletului ne este atât de trebuincioasă încât nimic nu ne face trebuință mai mult ca ea. (…)Așadar, acesta este singurul lucru de trebuință pentru noi. Dacă-l vom dbândi, vom avea totul; dacă-l vom pierde, nu vom avea nimic. Așadar suntem datori să căutăm lucrul acesta mai mult decât căutăm hrana de zi cu zi, hainele, sănătatea, libertatea trupească, odihna și tot ce privește viața cea de acum. Pentru că toate aceste agonisite le vom lăsa când vom muri, iar mântuirea sufletultui, odată dobândită, o vom lua cu noi pe lumea cealaltă și o vom avea în veci” (Sfântul Tihon din Zadonsk, ibid.).

Viorel Åžtefăneanu