Ispita, sub toate formele ei, este tendința spiritului omenesc de a substitui propria sa voință Voinței lui Dumnezeu. Căderea în ispită a lui Adam a rupt alianța inițială între cugetul omenesc și Duhul lui Dumnezeu, astfel încât încălcarea Voinței lui Dumnezeu a devenit o tendință generală a neamului omenesc, prin care cel viclean pune stăpânire pe om și îl duce acolo unde vrea el: „Dacă renunți la voința ta proprie, ai biruit deja Vrăjmașul și vei obține drept răsplată pacea sufletului. Dar dacă săvârșești propria ta voință, tu vei fi cel învins de Vrăjmaș, și mâhnirea îți va împovăra sufletul” (Sf. Siluan – „Scrieri”). 

Voința lui Dumnezeu fiind Adevărul absolut și Binele suprem, orice adevăr și orice bine ce nu vin de la Dumnezeu nu sunt decât minciună și amăgire și nu pot avea existență reală. Fără Dumnezeu, toate bunurile acestei lumi nu sunt decât „deșertăciune și goană după vânt” (Ecleziastul). Astfel, ispita cea dintâi la care este supus duhul omenesc și din care își trag obârșia toate celelalte ispite este credința în realitatea acestei lumi și în bunurile pământești cărora le consacrăm întreaga existență. Prin urmare, „această lume este pentru noi ceea ce a fost pentru Adam pomul oprit”, dat fiind că toate bunurile lumești sunt tot atât de înșelătoare și amăgitoare ca și făgăduințele mincinoase ale șarpelui: „De ce te topești după cele ce nu sunt? Ce te uimești privind în jur la cele stricăcioase? De ce te bucuri pentru cele deșarte? De ce întârzii lângă cele ce curg în timp? De ce te răpești în imaginații? De ce te veselești de cele pe care le vei lăsa cât de curând și de a căror vedere te vei lipsi pe veci? Până când te vor despărți pe tine de Vârful doririlor amăgirea ochilor, ispitirea dezmierdărilor, grijile zadarnice, înțelegerile greșite, slăvirile cele deșarte?” (Sf. Nicodim Aghioritul – „Paza celor cinci simțuri”). 

Ispita nu vine niciodată de la un lucru în sine sau de la o făptură reală, ci numai de la imaginea „publicitară” pe care cel viclean o zugrăvește în închipuirea noastră, atribuind acelui lucru sau acelei ființe o valoare sau o importanță exagerată sau amăgitoare, în așa fel încât să satisfacă dorințele, poftele și ambițiile omului de carne, făptură tot atât de amăgitoare și pieritoare ca și lucrurile la care râvnește sau de care se teme: „Consideră că sunt niște vise tot ce i se întâmplă, bun sau rău, făpturii de carne” (Sf. Isaac Sirul – „Cuvântări duhovnicești”). 

Cu alte cuvinte, ispita este întotdeauna creația imaginației noastre: „Diavolul este rudă apropiată cu imaginația, fiind mai aproape de ea decât toate puterile sufletului. Pe ea o are la îndemână și o folosește ca unealtă pentru a amăgi pe oameni și pentru a‑și lucra patimile și răutățile sale”. De aceea, „Sfinții Părinți numesc imaginația pod al dracilor” (Sf. Nicodim Aghioritul, op. cit.). 

În ultimă instanță, gândirea însăși este o formă de imaginație, dat fiind că gândul nu este decât o reprezentare mentală a realității – „Putem mânca un iepure, dar nu conceptul de iepure”, observa filozoful rus Lev Åžestov. Prin urmare, omul trăiește între două lumi, cea exterioară și cea a cugetului și gândurilor lui, care determină întreaga sa existență: „Viața noastră este alcătuită după chipul gândurilor care ne preocupă. (…) Totul, bine sau rău, vine din gândire” ( Starețul Tadei – „Pace și bucurie în Duhul Sfânt”). 

Evagrie Ponticul consideră că există opt feluri de gânduri care poartă în ele sămânța tuturor ispitelor: gândul lăcomiei, al desfrânării, al iubirii de arginți, al întristării, al mâniei, al akediei, al slavei deșarte și al mândriei. Lupta spirituală este deci, înainte de toate, o luptă împotriva gândurilor, care reprezintă ființa noastră reală mult mai mult decât trupul de carne. Căci înainte de a lua formă în minte și de a se exprima prin grai, gândurile iau naștere în inima noastră: „Din inimă ies gândurile rele, uciderile, preacurviile, furturile, mărturiile mincinoase, hulele. Iată lucrurile care spurcă pe om” (Mt. 15, 19). 

Ispitele și încercările de tot felul la care suntem supuși de‑a lungul întregii noastre existențe pot deveni un ajutor prețios pe calea mântuirii noastre, întrucât ele ne permit să cunoaștem mai bine neputințele și infirmitățile noastre spirituale și starea reală a sufletului nostru: „Vezi cum ispita descoperă ce se ascunde în inima noastră. De aici se vede cât de folositoare este ispita pentru cunoașterea stării lăuntrice. (…) După cum cel neputincios cu trupul nu‑și trece cu vederea neputința, ci cheamă medicul și‑i cere vindecare, cu atât mai mult noi, creștinii, văzând înlăuntrul sufletelor noastre mulțime de neputințe care ne slăbesc sufletele și le conduc spre moartea cea veșnică, nu trebuie să zăbovim și să rămânem nepăsători, ci să chemăm pe Iisus, Fiul lui Dumnezeu, și să‑I cerem vindecare!” (Sf. Tihon din Zadonsk – „Scrisori din chilie”). 

Cugetul omenesc fiind divizat între voința omului trupesc, legat de cele pământești, și cea a omului duhovnicesc, care caută împărăția lui Dumnezeu, ispita se prezintă întotdeauna sub forma a două tendințe opuse între care trebuie să alegem: una orientată către această lume muritoare, cealaltă către Împărăția Cerurilor și viața veșnică. Căderea în ispită, de orice fel ar fi ea, întărește legăturile ce ne țin lipiți de această lume, unde totul este trecător și supus legii implacabile a morții: „Căci tot ce se află în lume este asemenea spumei care apare pe apă și dispare, asemenea visului sau umbrei. Un singur lucru este sigur, netrecător, neclintit și care nu ne părăsește niciodată: veșnicia. Pe aceasta trebuie să o căutăm cu stăruință și neobosiți, iar tot ce este trecător să nu valoreze nimic pentru noi” (Sf. Tihon din Zadonsk, op. cit.). 

Cu alte cuvinte, toate dorințele, speranțele, plăcerile, satisfacțiile, grijile noastre care vin din această lume sunt tot atâtea ispite, în măsura în care ele tind să ocupe centrul ființei și existenței noastre și să se substituie lui Dumnezeu. Respingând ultima ispită la care a fost supus în pustie, Iisus ne‑a arătat modul de a învinge orice fel de ispită, punând mai presus de toate nu voința omului, nici slava lumii, ci voința și slava lui Dumnezeu: „Căci este scris: Domnului, Dumnezeului tău să te închini și numai Lui să‑I slujești” (Mt. 4, 10). 

A alege împărăția acestei lumi înseamnă a alege amăgirea, minciuna și moartea, căzând în puterea celui „ce poate face să piară și sufletul și trupul în gheena” (Mt.10, 28): „Ce‑i va folosi omului dacă va câștiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? (Mt. 16, 26) (...) Ce‑ți mai folosește lumea întreagă dacă sufletul tău moare? Mântuirea sufletului tău trebuie să‑ți fie mai scumpă decât toate comorile lumii acesteia, mai scumpă decât pâinea și pământul și decât toată slava lumii întregi, adunată la un loc. Sufletul va pleca fără toate acestea în lumea cealaltă și nu va lua nimic cu sine, cum nici când a venit pe lume, nimic n‑a adus cu el; iar de aici ia la plecare sau mântuirea, sau moartea” (Sf. Tihon din Zadonsk, op. cit.).

Ispita este o răscruce de drumuri care ne obligă să alegem între două direcții opuse: fie calea acestei lumi și a omului pământesc, care ne îndepărtează de Dumnezeu și ne duce la moarte, fie să mergem pe urmele Celui ce a spus: „Eu sunt calea, adevărul și viața” (In. 14, 6): „Ceea ce va semăna omul, aceea va și secera. Cel ce seamănă în carnea sa, de la carne va secera putreziciune; iar cel ce seamănă în Duh, de la Duh va secera viața veșnică” (Gal. 6, 7‑8).

Viorel Ștefăneanu, Paris