Ce este Ispita?

Ispita, sub toate formele ei, este tendinÅ£a spiritului omenesc de a substitui propria sa voinÅ£ă VoinÅ£ei lui Dumnezeu. Căderea în ispită a lui Adam a rupt alianÅ£a iniÅ£ială între cugetul omenesc ÅŸi Duhul lui Dumnezeu, astfel încât încălcarea VoinÅ£ei lui Dumnezeu a devenit o tendinÅ£ă generală a neamului omenesc, prin care cel viclean pune stăpânire pe om ÅŸi îl duce acolo unde vrea el: „Dacă renunÅ£i la voinÅ£a ta proprie, ai biruit deja VrăjmaÅŸul ÅŸi vei obÅ£ine drept răsplată pacea sufletului. Dar dacă săvârÅŸeÅŸti propria ta voinÅ£ă, tu vei fi cel învins de VrăjmaÅŸ, ÅŸi mâhnirea îÅ£i va împovăra sufletul” (Sf. Siluan – „Scrieri”). 

VoinÅ£a lui Dumnezeu fiind Adevărul absolut ÅŸi Binele suprem, orice adevăr ÅŸi orice bine ce nu vin de la Dumnezeu nu sunt decât minciună ÅŸi amăgire ÅŸi nu pot avea existenÅ£ă reală. Fără Dumnezeu, toate bunurile acestei lumi nu sunt decât „deÅŸertăciune ÅŸi goană după vânt” (Ecleziastul). Astfel, ispita cea dintâi la care este supus duhul omenesc ÅŸi din care îÅŸi trag obârÅŸia toate celelalte ispite este credinÅ£a în realitatea acestei lumi ÅŸi în bunurile pământeÅŸti cărora le consacrăm întreaga existenÅ£ă. Prin urmare, „această lume este pentru noi ceea ce a fost pentru Adam pomul oprit”, dat fiind că toate bunurile lumeÅŸti sunt tot atât de înÅŸelătoare ÅŸi amăgitoare ca ÅŸi făgăduinÅ£ele mincinoase ale ÅŸarpelui: „De ce te topeÅŸti după cele ce nu sunt? Ce te uimeÅŸti privind în jur la cele stricăcioase? De ce te bucuri pentru cele deÅŸarte? De ce întârzii lângă cele ce curg în timp? De ce te răpeÅŸti în imaginaÅ£ii? De ce te veseleÅŸti de cele pe care le vei lăsa cât de curând ÅŸi de a căror vedere te vei lipsi pe veci? Până când te vor despărÅ£i pe tine de Vârful doririlor amăgirea ochilor, ispitirea dezmierdărilor, grijile zadarnice, înÅ£elegerile greÅŸite, slăvirile cele deÅŸarte?” (Sf. Nicodim Aghioritul – „Paza celor cinci simÅ£uri”). 

Ispita nu vine niciodată de la un lucru în sine sau de la o făptură reală, ci numai de la imaginea „publicitară” pe care cel viclean o zugrăveÅŸte în închipuirea noastră, atribuind acelui lucru sau acelei fiinÅ£e o valoare sau o importanÅ£ă exagerată sau amăgitoare, în aÅŸa fel încât să satisfacă dorinÅ£ele, poftele ÅŸi ambiÅ£iile omului de carne, făptură tot atât de amăgitoare ÅŸi pieritoare ca ÅŸi lucrurile la care râvneÅŸte sau de care se teme: „Consideră că sunt niÅŸte vise tot ce i se întâmplă, bun sau rău, făpturii de carne” (Sf. Isaac Sirul – „Cuvântări duhovniceÅŸti”). 

Cu alte cuvinte, ispita este întotdeauna creaÅ£ia imaginaÅ£iei noastre: „Diavolul este rudă apropiată cu imaginaÅ£ia, fiind mai aproape de ea decât toate puterile sufletului. Pe ea o are la îndemână ÅŸi o foloseÅŸte ca unealtă pentru a amăgi pe oameni ÅŸi pentru a‑şi lucra patimile ÅŸi răutăÅ£ile sale”. De aceea, „SfinÅ£ii PărinÅ£i numesc imaginaÅ£ia pod al dracilor” (Sf. Nicodim Aghioritul, op. cit.). 

În ultimă instanÅ£ă, gândirea însăÅŸi este o formă de imaginaÅ£ie, dat fiind că gândul nu este decât o reprezentare mentală a realităÅ£ii – „Putem mânca un iepure, dar nu conceptul de iepure”, observa filozoful rus Lev Åžestov. Prin urmare, omul trăieÅŸte între două lumi, cea exterioară ÅŸi cea a cugetului ÅŸi gândurilor lui, care determină întreaga sa existenÅ£ă: „ViaÅ£a noastră este alcătuită după chipul gândurilor care ne preocupă. (…) Totul, bine sau rău, vine din gândire” ( StareÅ£ul Tadei – „Pace ÅŸi bucurie în Duhul Sfânt”). 

Evagrie Ponticul consideră că există opt feluri de gânduri care poartă în ele sămânÅ£a tuturor ispitelor: gândul lăcomiei, al desfrânării, al iubirii de arginÅ£i, al întristării, al mâniei, al akediei, al slavei deÅŸarte ÅŸi al mândriei. Lupta spirituală este deci, înainte de toate, o luptă împotriva gândurilor, care reprezintă fiinÅ£a noastră reală mult mai mult decât trupul de carne. Căci înainte de a lua formă în minte ÅŸi de a se exprima prin grai, gândurile iau naÅŸtere în inima noastră: „Din inimă ies gândurile rele, uciderile, preacurviile, furturile, mărturiile mincinoase, hulele. Iată lucrurile care spurcă pe om” (Mt. 15, 19). 

Ispitele ÅŸi încercările de tot felul la care suntem supuÅŸi de‑a lungul întregii noastre existenÅ£e pot deveni un ajutor preÅ£ios pe calea mântuirii noastre, întrucât ele ne permit să cunoaÅŸtem mai bine neputinÅ£ele ÅŸi infirmităÅ£ile noastre spirituale ÅŸi starea reală a sufletului nostru: „Vezi cum ispita descoperă ce se ascunde în inima noastră. De aici se vede cât de folositoare este ispita pentru cunoaÅŸterea stării lăuntrice. (…) După cum cel neputincios cu trupul nu‑şi trece cu vederea neputinÅ£a, ci cheamă medicul ÅŸi‑i cere vindecare, cu atât mai mult noi, creÅŸtinii, văzând înlăuntrul sufletelor noastre mulÅ£ime de neputinÅ£e care ne slăbesc sufletele ÅŸi le conduc spre moartea cea veÅŸnică, nu trebuie să zăbovim ÅŸi să rămânem nepăsători, ci să chemăm pe Iisus, Fiul lui Dumnezeu, ÅŸi să‑I cerem vindecare!” (Sf. Tihon din Zadonsk – „Scrisori din chilie”). 

Cugetul omenesc fiind divizat între voinÅ£a omului trupesc, legat de cele pământeÅŸti, ÅŸi cea a omului duhovnicesc, care caută împărăÅ£ia lui Dumnezeu, ispita se prezintă întotdeauna sub forma a două tendinÅ£e opuse între care trebuie să alegem: una orientată către această lume muritoare, cealaltă către ÎmpărăÅ£ia Cerurilor ÅŸi viaÅ£a veÅŸnică. Căderea în ispită, de orice fel ar fi ea, întăreÅŸte legăturile ce ne Å£in lipiÅ£i de această lume, unde totul este trecător ÅŸi supus legii implacabile a morÅ£ii: „Căci tot ce se află în lume este asemenea spumei care apare pe apă ÅŸi dispare, asemenea visului sau umbrei. Un singur lucru este sigur, netrecător, neclintit ÅŸi care nu ne părăseÅŸte niciodată: veÅŸnicia. Pe aceasta trebuie să o căutăm cu stăruinÅ£ă ÅŸi neobosiÅ£i, iar tot ce este trecător să nu valoreze nimic pentru noi” (Sf. Tihon din Zadonsk, op. cit.). 

Cu alte cuvinte, toate dorinÅ£ele, speranÅ£ele, plăcerile, satisfacÅ£iile, grijile noastre care vin din această lume sunt tot atâtea ispite, în măsura în care ele tind să ocupe centrul fiinÅ£ei ÅŸi existenÅ£ei noastre ÅŸi să se substituie lui Dumnezeu. Respingând ultima ispită la care a fost supus în pustie, Iisus ne‑a arătat modul de a învinge orice fel de ispită, punând mai presus de toate nu voinÅ£a omului, nici slava lumii, ci voinÅ£a ÅŸi slava lui Dumnezeu: „Căci este scris: Domnului, Dumnezeului tău să te închini ÅŸi numai Lui să‑I slujeÅŸti” (Mt. 4, 10). 

A alege împărăÅ£ia acestei lumi înseamnă a alege amăgirea, minciuna ÅŸi moartea, căzând în puterea celui „ce poate face să piară ÅŸi sufletul ÅŸi trupul în gheena” (Mt.10, 28): „Ce‑i va folosi omului dacă va câÅŸtiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? (Mt. 16, 26) (...) Ce‑ţi mai foloseÅŸte lumea întreagă dacă sufletul tău moare? Mântuirea sufletului tău trebuie să‑ţi fie mai scumpă decât toate comorile lumii acesteia, mai scumpă decât pâinea ÅŸi pământul ÅŸi decât toată slava lumii întregi, adunată la un loc. Sufletul va pleca fără toate acestea în lumea cealaltă ÅŸi nu va lua nimic cu sine, cum nici când a venit pe lume, nimic n‑a adus cu el; iar de aici ia la plecare sau mântuirea, sau moartea” (Sf. Tihon din Zadonsk, op. cit.).

Ispita este o răscruce de drumuri care ne obligă să alegem între două direcÅ£ii opuse: fie calea acestei lumi ÅŸi a omului pământesc, care ne îndepărtează de Dumnezeu ÅŸi ne duce la moarte, fie să mergem pe urmele Celui ce a spus: „Eu sunt calea, adevărul ÅŸi viaÅ£a” (In. 14, 6): „Ceea ce va semăna omul, aceea va ÅŸi secera. Cel ce seamănă în carnea sa, de la carne va secera putreziciune; iar cel ce seamănă în Duh, de la Duh va secera viaÅ£a veÅŸnică” (Gal. 6, 7‑8).

Viorel Ștefăneanu, Paris