Dragostea, în sensul hristic și duhovnicesc al cuvântului, nu este propriu‑zis un sentiment. Sentimentele prezintă întotdeauna două fețe opuse – atracție/respingere, dragoste/ură, nădejde/dezamăgire, bucurie/tristețe, încredere/descurajare etc. – și operează o selecție în funcție de nevoile, gusturile, dorințele, interesele și ideile noastre, astfel încât ceea ce numim dragoste este cel mai adesea un mod de a se iubi pe sine însuși prin intermediul unei alte persoane. Aștept de la celălalt ca el să devină oglinda mea, menită să reflecte propria mea voință, iar dacă celălalt nu răspunde în mod satisfăcător acestei așteptări, încetez să‑l iubesc, iar așa‑zisa mea dragoste se transformă în mânie, ranchiună, indiferență sau chiar ură. Cine a iubit și nu mai iubește n‑a iubit niciodată. Sentimentele noastre sunt prin însăși natura lor nestatornice, schimbătoare, de multe ori contradictorii și supuse uzurii timpului, căci ele vin din lume și de la omul trupesc și sunt, prin urmare, la fel de limitate, amăgitoare și pieritoare ca toate cele lumești. Iubirea exclusivă de sine și a voinței proprii nu este de fapt iubire, ci o patimă total opusă iubirii, care ne separă atât de lume, cât și de semenii noștri. Cel care nu iubește decât propria lui persoană devine robul voinței proprii și nu va afla niciodată mulțumirea deplină și pacea sufletească: „Uitați‑vă la cel care iubește voința lui proprie, el nu are niciodată pace în suflet și este în permanență nesatisfăcut și nemulțumit” (Sfântul Siluan – Scrieri). 

Ceea ce omul lumesc numește, în mod abuziv, dragoste este un sentiment care își trage obârșia din dorințele trupești și instinctele noastre naturale, care nu se deosebesc de cele ale celorlalte animale: instinctul sexual, instinctul de posesie, instinctul de protecție, de conservare, de procreare etc. 

Dragostea pe care o propovăduiește și o întrupează Hristos nu este un sentiment omenesc, căci ea nu vine de la trupul de carne, nici din această lume, fapt pentru care ea poate să apară în ochii necredincioșilor ca fiind împotriva firii și rațiunii omenești. Astfel, Nietzsche (în Voința de putere) proclamă, cu aroganța trufiei sale satanice, că credința creștină este morala sclavilor, a celor slabi și neputincioși, dezarmați în lupta vieții, deci o morală împotriva naturii, căci este contrară legilor selecției naturale care îi elimină pe cei slabi în favoarea celor puternici. La rândul său, Freud, care declară în mod tot atât de pe-remptoriu că „nu există nicio instanță superioară rațiunii” (Viitorul unei iluzii), afirmă că a iubi pe aproapele său ca pe sine însuși este o poruncă potrivnică rațiunii și firii omenești, și deci cu neputință de îndeplinit: „Pentru ce oare trebuie să‑l iubesc? La ce‑mi poate ajuta asta? (…) Dacă iubesc pe cineva, acesta trebuie să o merite într‑un fel sau altul. (…) Åži o merită atunci când, sub anume aspecte importante, el se aseamănă atât de mult cu mine încât mă pot iubi pe mine însumi în el. (…) Iar dacă trebuie să‑l iubesc cu o dragoste universală, numai pentru faptul că este o făptură de pe acest pământ, precum insecta, viermele sau șopârla, tare mă tem că nu‑i va reveni decât o părticică infimă de iubire, care nu poate nicidecum egala ceea ce, conform judecății rațiunii, sunt îndreptățit a‑mi acorda mie însumi. La ce bun un precept atât de solemn, dacă realizarea lui nu se poate întemeia pe rațiune ?(…) Există o a doua poruncă ce mi se pare de neconceput chiar mai mult decât cea dintâi, și care provoacă în mine o revoltă încă și mai violentă: Iubește pe vrăjmașii tăi. (…)” (S. Freud – Impasul culturii).    

Vedem bine prăpastia care separă aceste două moduri de a concepe iubirea: conform rațiunii omenești și măsurilor acestei lumi, sau călăuziți de Duhul lui Dumnezeuși de învățătura lui Hristos, a Cărui împărăție nu este din această lume. Această dragoste peste fire nu este un sentiment omenesc, căci ea nu vine de la făptura noastră pământească și nu este dictată și condiționată de nevoile, dorințele și voința omului lumesc. Dumnezeu este Iubire, iar cel ce primește această iubire primește în același timp Ființa lui Dumnezeu. Tot așa, iubirea Mântuitorului este însăși Persoana Lui și a cunoaște această iubire înseamnă a deveni de o ființă cu Hristos: „nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine” (Gal. 2, 20).  

Dragostea propovăduită de Hristos, atât prin cuvânt, cât și prin propriul Său exemplu, nu este deci un sentiment, ci un mod de a exista în lume, o componentă ontologică, constitutivă a persoanei noastre, în așa fel încât iubirea să devină o funcție tot atât de firească și permanentă ca respirația și bătăile inimii, ce ne însoțesc pretutindeni și în fiecare clipă, fapt pentru care în cea mai mare parte a timpului uităm de existența lor. Tot așa, cel ce a primit harul acestei iubiri peste fire devenită firească, iubire care, nevenind de la făptura trupească, nici din lume, nu poate fi cunoscută decât prin Duhul Sfânt, acel om nici nu știe că iubește și nu se întreabă niciodată dacă celălalt merită sau nu să fie iubit, căci dragostea a devenit propria lui natură, mereu aceeași, în orice împrejurare și oricare ar fi persoanele pe care le întâlnește. Acesta este sensul adânc – duhovnicesc și nu, sau nu numai, moral – al poruncii: iubește pe aproapele tău ca pe tine însuți. Iubirea nu trebuie să facă nicio diferență între persoana mea și persoana celuilalt, astfel încât ea să nu mai fie un sentiment vremelnic și schimbător, ci o stare permanentă de iubire, așa cum mă iubesc pe mine însumi. Într‑adevăr, iubirea de sine nu este un sentiment ca toate celelalte, dat fiind că ea nu depinde de nevoile, gusturile, dorințele mele și nu este supusă uzurii timpului, ci face parte din propria mea natură, ca și chipul pe care‑l întâlnesc în fiecare dimineață în oglindă. Nu spun niciodată acestei persoane „te iubesc” și pot fi sigur că ea mă va iubi până în ceasul morții, fără contract de căsătorie și fără niciun fel de ceremonie solemnă, civilă sau religioasă, pentru simplul motiv că suntem una și aceeași ființă. Dacă iubesc cu adevărat pe celălalt ca pe mine însumi, nu mai există nicio diferență, nicio tensiune, niciun conflict posibil între noi, pentru că suntem una și aceeași persoană: „A iubi înseamnă a trăi pentru și întru cel pe care‑l iubim, a cărui viață devine viața noastră. Dragostea aduce unitatea ființei, așa cum ne‑o arată Sfânta Treime. (…) Omenirea trebuie să devină și ea una, după modelul acestei unități (…): «ca toți să fie una, după cum Tu, Tată, ești în mine, și eu în Tine, așa și ei să fie una în noi» (Ioan 17, 21)”. „La originea ei și conform naturii ei, ființa întregii omeniri este o singură ființă, constituie un singur om” (Părintele Sofronie – Viața Lui este a mea și Rugăciunea, experiență a veșniciei). 

Cât despre porunca: iubiți pe vrăjmașii voștri, ea este o adâncire și o extindere la infinit a celei dintâi, astfel încât, dacă am putea să o împlinim, ne‑am afla în aceeași clipă,  încă din această viață, în Împărăția cerurilor! Într‑adevăr, dacă aș putea iubi ca pe mine însumi pe toți cei care‑mi sunt potrivnici și toate cele ce se împotrivesc voinței mele, n‑aș mai avea niciun dușman și niciun motiv de mânie, mâhnire sau dezamăgire, întrucât, prieteni sau vrăjmași, toți oamenii sunt de o ființă cu mine, și tot ce se întâmplă se face după voia mea. 

A iubi pe ceilalți ca pe sine însuși înseamnă o creștere a ființei la infinit, prin care omul se aseamănă cu Dumnezeu. Dragostea infinită este Ființă infinită, iar Ființa infinită este libertate infinită. Robul care își iubește stăpânul ca pe sine însuși și împlinește cu dragoste voia acestuia, încetează în aceeași clipă de a fi rob și devine egalul stăpânului său: „Când un suflet se încredințează cu totul voinței lui Dumnezeu, Domnul El însuși începe să‑l călăuzească. Sufletul primește atunci în mod nemijlocit îndrumarea lui Dumnezeu. (…) Omul care s‑a încredințat voinței lui Dumnezeu nu se teme de nimic: nici de tâlhari, nici de furtună, de nimic. Åži orice s‑ar întâmpla el spune: «Este după placul lui Dumnezeu».(…) Dacă sufletul se încredințează cu desăvârșire iubirii lui Dumnezeu, lumea nu mai are putere asupra lui” (Sfântul Siluan – Scrieri).

Dragostea restabilește comunicarea și unitatea între om și Dumnezeu, între cer și pământ, și între toate ființele omenești unite întru Duhul Sfânt, din această lume și din Împărăția cerurilor: „Duhul Sfânt este Iubire: această iubire sălășluiește în sufletele tuturor Sfinților care se află în Ceruri, și același Duh Sfânt viețuiește pe pământ, în sufletele celor care‑l iubesc pe Dumnezeu” (Sfântul Siluan, op. cit.). 

(Va urma)