DACÄ‚ NU AM DRAGOSTE, NIMIC NU SUNT

Dragostea, în sensul hristic ÅŸi duhovnicesc al cuvântului, nu este propriu‑zis un sentiment. Sentimentele prezintă întotdeauna două feÅ£e opuse – atracÅ£ie/respingere, dragoste/ură, nădejde/dezamăgire, bucurie/tristeÅ£e, încredere/descurajare etc. – ÅŸi operează o selecÅ£ie în funcÅ£ie de nevoile, gusturile, dorinÅ£ele, interesele ÅŸi ideile noastre, astfel încât ceea ce numim dragoste este cel mai adesea un mod de a se iubi pe sine însuÅŸi prin intermediul unei alte persoane. AÅŸtept de la celălalt ca el să devină oglinda mea, menită să reflecte propria mea voinÅ£ă, iar dacă celălalt nu răspunde în mod satisfăcător acestei aÅŸteptări, încetez să‑l iubesc, iar aÅŸa‑zisa mea dragoste se transformă în mânie, ranchiună, indiferenÅ£ă sau chiar ură. Cine a iubit ÅŸi nu mai iubeÅŸte n‑a iubit niciodată. Sentimentele noastre sunt prin însăÅŸi natura lor nestatornice, schimbătoare, de multe ori contradictorii ÅŸi supuse uzurii timpului, căci ele vin din lume ÅŸi de la omul trupesc ÅŸi sunt, prin urmare, la fel de limitate, amăgitoare ÅŸi pieritoare ca toate cele lumeÅŸti. Iubirea exclusivă de sine ÅŸi a voinÅ£ei proprii nu este de fapt iubire, ci o patimă total opusă iubirii, care ne separă atât de lume, cât ÅŸi de semenii noÅŸtri. Cel care nu iubeÅŸte decât propria lui persoană devine robul voinÅ£ei proprii ÅŸi nu va afla niciodată mulÅ£umirea deplină ÅŸi pacea sufletească: „UitaÅ£i‑vă la cel care iubeÅŸte voinÅ£a lui proprie, el nu are niciodată pace în suflet ÅŸi este în permanenÅ£ă nesatisfăcut ÅŸi nemulÅ£umit” (Sfântul Siluan – Scrieri). 

Ceea ce omul lumesc numeÅŸte, în mod abuziv, dragoste este un sentiment care îÅŸi trage obârÅŸia din dorinÅ£ele trupeÅŸti ÅŸi instinctele noastre naturale, care nu se deosebesc de cele ale celorlalte animale: instinctul sexual, instinctul de posesie, instinctul de protecÅ£ie, de conservare, de procreare etc. 

Dragostea pe care o propovăduieÅŸte ÅŸi o întrupează Hristos nu este un sentiment omenesc, căci ea nu vine de la trupul de carne, nici din această lume, fapt pentru care ea poate să apară în ochii necredincioÅŸilor ca fiind împotriva firii ÅŸi raÅ£iunii omeneÅŸti. Astfel, Nietzsche (în VoinÅ£a de putere) proclamă, cu aroganÅ£a trufiei sale satanice, că credinÅ£a creÅŸtină este morala sclavilor, a celor slabi ÅŸi neputincioÅŸi, dezarmaÅ£i în lupta vieÅ£ii, deci o morală împotriva naturii, căci este contrară legilor selecÅ£iei naturale care îi elimină pe cei slabi în favoarea celor puternici. La rândul său, Freud, care declară în mod tot atât de pe-remptoriu că „nu există nicio instanÅ£ă superioară raÅ£iunii” (Viitorul unei iluzii), afirmă că a iubi pe aproapele său ca pe sine însuÅŸi este o poruncă potrivnică raÅ£iunii ÅŸi firii omeneÅŸti, ÅŸi deci cu neputinÅ£ă de îndeplinit: „Pentru ce oare trebuie să‑l iubesc? La ce‑mi poate ajuta asta? (…) Dacă iubesc pe cineva, acesta trebuie să o merite într‑un fel sau altul. (…) Åži o merită atunci când, sub anume aspecte importante, el se aseamănă atât de mult cu mine încât mă pot iubi pe mine însumi în el. (…) Iar dacă trebuie să‑l iubesc cu o dragoste universală, numai pentru faptul că este o făptură de pe acest pământ, precum insecta, viermele sau ÅŸopârla, tare mă tem că nu‑i va reveni decât o părticică infimă de iubire, care nu poate nicidecum egala ceea ce, conform judecăÅ£ii raÅ£iunii, sunt îndreptăÅ£it a‑mi acorda mie însumi. La ce bun un precept atât de solemn, dacă realizarea lui nu se poate întemeia pe raÅ£iune ?(…) Există o a doua poruncă ce mi se pare de neconceput chiar mai mult decât cea dintâi, ÅŸi care provoacă în mine o revoltă încă ÅŸi mai violentă: IubeÅŸte pe vrăjmaÅŸii tăi. (…)” (S. Freud – Impasul culturii).    

Vedem bine prăpastia care separă aceste două moduri de a concepe iubirea: conform raÅ£iunii omeneÅŸti ÅŸi măsurilor acestei lumi, sau călăuziÅ£i de Duhul lui DumnezeuÅŸi de învăÅ£ătura lui Hristos, a Cărui împărăÅ£ie nu este din această lume. Această dragoste peste fire nu este un sentiment omenesc, căci ea nu vine de la făptura noastră pământească ÅŸi nu este dictată ÅŸi condiÅ£ionată de nevoile, dorinÅ£ele ÅŸi voinÅ£a omului lumesc. Dumnezeu este Iubire, iar cel ce primeÅŸte această iubire primeÅŸte în acelaÅŸi timp FiinÅ£a lui Dumnezeu. Tot aÅŸa, iubirea Mântuitorului este însăÅŸi Persoana Lui ÅŸi a cunoaÅŸte această iubire înseamnă a deveni de o fiinÅ£ă cu Hristos: „nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieÅŸte în mine” (Gal. 2, 20).  

Dragostea propovăduită de Hristos, atât prin cuvânt, cât ÅŸi prin propriul Său exemplu, nu este deci un sentiment, ci un mod de a exista în lume, o componentă ontologică, constitutivă a persoanei noastre, în aÅŸa fel încât iubirea să devină o funcÅ£ie tot atât de firească ÅŸi permanentă ca respiraÅ£ia ÅŸi bătăile inimii, ce ne însoÅ£esc pretutindeni ÅŸi în fiecare clipă, fapt pentru care în cea mai mare parte a timpului uităm de existenÅ£a lor. Tot aÅŸa, cel ce a primit harul acestei iubiri peste fire devenită firească, iubire care, nevenind de la făptura trupească, nici din lume, nu poate fi cunoscută decât prin Duhul Sfânt, acel om nici nu ÅŸtie că iubeÅŸte ÅŸi nu se întreabă niciodată dacă celălalt merită sau nu să fie iubit, căci dragostea a devenit propria lui natură, mereu aceeaÅŸi, în orice împrejurare ÅŸi oricare ar fi persoanele pe care le întâlneÅŸte. Acesta este sensul adânc – duhovnicesc ÅŸi nu, sau nu numai, moral – al poruncii: iubeÅŸte pe aproapele tău ca pe tine însuÅ£i. Iubirea nu trebuie să facă nicio diferenÅ£ă între persoana mea ÅŸi persoana celuilalt, astfel încât ea să nu mai fie un sentiment vremelnic ÅŸi schimbător, ci o stare permanentă de iubire, aÅŸa cum mă iubesc pe mine însumi. Într‑adevăr, iubirea de sine nu este un sentiment ca toate celelalte, dat fiind că ea nu depinde de nevoile, gusturile, dorinÅ£ele mele ÅŸi nu este supusă uzurii timpului, ci face parte din propria mea natură, ca ÅŸi chipul pe care‑l întâlnesc în fiecare dimineaÅ£ă în oglindă. Nu spun niciodată acestei persoane „te iubesc” ÅŸi pot fi sigur că ea mă va iubi până în ceasul morÅ£ii, fără contract de căsătorie ÅŸi fără niciun fel de ceremonie solemnă, civilă sau religioasă, pentru simplul motiv că suntem una ÅŸi aceeaÅŸi fiinÅ£ă. Dacă iubesc cu adevărat pe celălalt ca pe mine însumi, nu mai există nicio diferenÅ£ă, nicio tensiune, niciun conflict posibil între noi, pentru că suntem una ÅŸi aceeaÅŸi persoană: „A iubi înseamnă a trăi pentru ÅŸi întru cel pe care‑l iubim, a cărui viaÅ£ă devine viaÅ£a noastră. Dragostea aduce unitatea fiinÅ£ei, aÅŸa cum ne‑o arată Sfânta Treime. (…) Omenirea trebuie să devină ÅŸi ea una, după modelul acestei unităÅ£i (…): «ca toÅ£i să fie una, după cum Tu, Tată, eÅŸti în mine, ÅŸi eu în Tine, aÅŸa ÅŸi ei să fie una în noi» (Ioan 17, 21)”. „La originea ei ÅŸi conform naturii ei, fiinÅ£a întregii omeniri este o singură fiinÅ£ă, constituie un singur om” (Părintele Sofronie – ViaÅ£a Lui este a mea şi Rugăciunea, experienÅ£ă a veÅŸniciei). 

Cât despre porunca: iubiÅ£i pe vrăjmaÅŸii voÅŸtri, ea este o adâncire ÅŸi o extindere la infinit a celei dintâi, astfel încât, dacă am putea să o împlinim, ne‑am afla în aceeaÅŸi clipă,  încă din această viaÅ£ă, în ÎmpărăÅ£ia cerurilor! Într‑adevăr, dacă aÅŸ putea iubi ca pe mine însumi pe toÅ£i cei care‑mi sunt potrivnici ÅŸi toate cele ce se împotrivesc voinÅ£ei mele, n‑aÅŸ mai avea niciun duÅŸman ÅŸi niciun motiv de mânie, mâhnire sau dezamăgire, întrucât, prieteni sau vrăjmaÅŸi, toÅ£i oamenii sunt de o fiinÅ£ă cu mine, ÅŸi tot ce se întâmplă se face după voia mea. 

A iubi pe ceilalÅ£i ca pe sine însuÅŸi înseamnă o creÅŸtere a fiinÅ£ei la infinit, prin care omul se aseamănă cu Dumnezeu. Dragostea infinită este FiinÅ£ă infinită, iar FiinÅ£a infinită este libertate infinită. Robul care îÅŸi iubeÅŸte stăpânul ca pe sine însuÅŸi ÅŸi împlineÅŸte cu dragoste voia acestuia, încetează în aceeaÅŸi clipă de a fi rob ÅŸi devine egalul stăpânului său: „Când un suflet se încredinÅ£ează cu totul voinÅ£ei lui Dumnezeu, Domnul El însuÅŸi începe să‑l călăuzească. Sufletul primeÅŸte atunci în mod nemijlocit îndrumarea lui Dumnezeu. (…) Omul care s‑a încredinÅ£at voinÅ£ei lui Dumnezeu nu se teme de nimic: nici de tâlhari, nici de furtună, de nimic. Åži orice s‑ar întâmpla el spune: «Este după placul lui Dumnezeu».(…) Dacă sufletul se încredinÅ£ează cu desăvârÅŸire iubirii lui Dumnezeu, lumea nu mai are putere asupra lui” (Sfântul Siluan – Scrieri).

Dragostea restabileÅŸte comunicarea ÅŸi unitatea între om ÅŸi Dumnezeu, între cer ÅŸi pământ, ÅŸi între toate fiinÅ£ele omeneÅŸti unite întru Duhul Sfânt, din această lume ÅŸi din ÎmpărăÅ£ia cerurilor: „Duhul Sfânt este Iubire: această iubire sălăÅŸluieÅŸte în sufletele tuturor SfinÅ£ilor care se află în Ceruri, ÅŸi acelaÅŸi Duh Sfânt vieÅ£uieÅŸte pe pământ, în sufletele celor care‑l iubesc pe Dumnezeu” (Sfântul Siluan, op. cit.). 

(Va urma)