A-i judeca pe ceilalÅ£i ni se pare atât de firesc, de normal ÅŸi de necesar, încât o facem de-a lungul întregii zile, fără să ne mai dăm seama ÅŸi fără să resimÅ£im nici cea mai mică mustrare de cuget, într-atât suntem de încredinÅ£aÅ£i că acesta este dreptul nostru legitim.

Sistemul educativ ÅŸi cultura societăÅ£ilor moderne, întemeiate, pe de o parte, pe spiritul de concurenÅ£ă ÅŸi de competiÅ£ie ÅŸi, pe de altă parte, pe ideea că fiecare e liber să-ÅŸi dea cu părerea după cum îl taie capul despre orice ÅŸi despre oricine, ne-au încurajat ÅŸi întărit obiÅŸnuinÅ£a, devenită o a doua natură – Teme-te de obiÅŸnuinÅ£ă mai mult decât de duÅŸmani, ne avertizează Sf. Isaac Sirul – de a emite judecăÅ£i ÅŸi verdicte pe cât de peremptorii pe atât de superficiale asupra semenilor noÅŸtri, ceea ce ne situează dintru bun început pe o poziÅ£ie superioară acestora ÅŸi ne măguleÅŸte mândria. Devenim astfel incapabili de a avea o viziune clară ÅŸi o judecată dreaptă atât asupra celoralalÅ£i cât ÅŸi asupra propriei noastre persoane, căci nimeni nu poate avea inteligenÅ£ă fără să aibă smerenie. Cel care nu are smerenie nu pricepe nimic (Sf. Isaac Sirul – Cuvântări ascetice).

Omul modern are în permanenÅ£ă tendinÅ£a de a da vina pe ceilalÅ£i – preÅŸedintele statului, ÅŸeful de birou, părinÅ£ii, nevasta, soacra, comuniÅŸtii, capitaliÅŸtii, întreaga societate – pe scurt, dacă lucrurile merg rău în lume sau în viaÅ£a mea, toată lumea e vinovată, în afară de mine!

Cel care-i învinuieÅŸte ÅŸi îi condamnă pe ceilalÅ£i, necunoscând răul pe care îl poartă în sine însuÅŸi, nu are nicio ÅŸansă de vindecare ÅŸi niciun mijloc de a-ÅŸi ajuta semenii: Cel care are sufletul bolnav ÅŸi care vrea să-i îndrepte pe ceilalÅ£i, seamănă cu un orb care le arată calea celorlalÅ£i. (...) Precum un om care aruncă sămânÅ£a în mare ÅŸi nădăjduieÅŸte să culeagă rod, aÅŸa este cel care se roagă având duÅŸmănie în inimă. (…) Nu mustra pe nimeni, nu acuza pe nimeni, nici chiar pe cei care fac mult rău în viaÅ£ă. (...) Adu-Å£i aminte că Hristos ÅŸi-a dat viaÅ£a pentru cei păcătoÅŸi, nu pentru cei drepÅ£i (Sf. Isaac Sirul – ibidem).
Dar în acest caz, ne-am putea întreba, dacă nu judecăm pe nimeni ÅŸi-i punem pe acelaÅŸi plan pe cei răi ÅŸi pe cei buni, nu însemnă oare că renunÅ£ăm la discernământ, cea mai mare virtute după acelaÅŸi sfânt Isaac Sirul?...

Nu e nicio contradicÅ£ie în această privinÅ£ă, căci a avea faÅ£ă de ceilalÅ£i atitudinea unui judecător care cunoscând perfect legile ÅŸi modul de a le aplica, are împuternicirea de a condamna sau a graÅ£ia, înseamnă, aÅŸa cum afirmă sfântul Ioan Scărarul, a uzurpa fără ruÅŸine o prerogativă dumnezeiască, deci a da dovadă de lipsă de discernământ. Vedem deci că o astfel de judecată asupra celorlalÅ£i, ca ÅŸi cum am avea ÅŸtiinÅ£a desăvârÅŸită a binelui ÅŸi a răului – reeditând astfel păcatul lui Adam care a voit să fie egalul lui Dumnezeu – este exact opusul discernământului, care începe cu conÅŸtiinÅ£a propriei noastre neÅŸtiinÅ£e: La orice vreme consideră că nu ÅŸtii nimic (Sf. Isaac Sirul – Op. cit.).

Este vorba, bineînÅ£eles, de neÅŸtiinÅ£a duhovnicească în care se află cufundat sufletul omului căzut în păcat, care rupând legătura cu Duhul lui Dumnezeu, judecă orice lucru ÅŸi orice persoană după propria lui minte ÅŸi după măsurile acestei lumi: Omul firesc nu primeÅŸte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie ÅŸi nici nu le poate înÅ£elege, pentru că trebuie judecate duhovniceÅŸte (I Cor. 2,14).

Din momentul în care mintea ÅŸi inima noastră nu mai sunt luminate de Duhul lui Dumnezeu, putem afirma cu certitudine că toate judecăÅ£ile noastre omeneÅŸti sunt înÅŸelătoare sau greÅŸite prin însăÅŸi natura lor, căci duhul acestei lumi nu poate cunoaÅŸte decât cele lumeÅŸti, cu alte cuvinte, numai aparenÅ£a vizibilă ÅŸi perceptibilă a lucrurilor ÅŸi nicidecum miezul lor duhovnicesc, unde se află esenÅ£a celor văzute: Nimeni pe sine să nu se înÅŸele: dacă cineva, între voi, gândeÅŸte că e înÅ£elept în veacul acesta, să se facă nebun, ca să fie înÅ£elept. Căci înÅ£elepciunea lumii acesteia este nebunie înaintea lui Dumnezeu (I Cor. 3,18-19).

Într-adevăr, judecata noastră omenească ne induce în eroare chiar atunci – ÅŸi mai ales atunci – când pare dreaptă ÅŸi în concordanÅ£ă cu realitatea. Astfel, a numi un cocoÅŸat, cocoÅŸat, nu este, în ciuda aparenÅ£elor, o judecată conformă adevărului, căci aceasta înseamnă că reducem persoana acelui om la o malformaÅ£ie anatomică.

InteligenÅ£a pământească a omului se opreÅŸte la suprafaÅ£a lucrurilor, căci ea vine din lume, ca ÅŸi trupul lui ÅŸi este tot atât de limitată ca acesta: InteligenÅ£a noastră ocupă, pe planul lucrurilor inteligibile, aceeaÅŸi treaptă ca ÅŸi trupul nostru faÅ£ă de întinderea naturii (Pascal – Cugetări).

A crede ceea ce vedem nu este deloc o probă de netăgăduit a adevărului, căci un om care doarme ÅŸi visează crede ÅŸi el în nălucirile lui… Adevărul nu se află niciodată în aparenÅ£a lucrurilor – fapt pentru care ÅŸtiinÅ£ele materiei nu pot ÅŸi nu vor putea niciodată afla adevărul – ci el se situează întotdeauna pe plan spiritual, care este adevărata ÅŸi singura realitate a lumii văzute, tot aÅŸa cum valoarea unei bancnote nu se află în hârtia din care e făcută, ci pe un plan inaccesibil organelor noastre de percepÅ£ie.
AÅŸa încât, discernământul duhovnicesc este exact opusul judecăÅ£ii lumeÅŸti, căci el nu se încrede în aparenÅ£a exterioară a lucrurilor ÅŸi a acÅ£iunilor omeneÅŸti, ci le cântăreÅŸte numai în funcÅ£ie de efectul lor spiritual, bun sau rău, asupra cugetului ÅŸi sufletului nostru: Sufletul va recunoaÅŸte gândurile ce vin de la vrăjmaÅŸ nu după aparenÅ£a lor exterioară, ci după efectul lor asupra sufletutlui. (…) Ceea ce este în Cer este cunoscut prin Duhul Sfânt, ceea ce este pe pământ, prin inteligenÅ£ă; dar cel care caută să-L cunoască pe Dumnezeu cu inteligenÅ£a lui proprie ÅŸi pe căile ÅŸtiinÅ£ei, se află în iluzie, căci Dumnezeu nu poate fi cunoscut cu adevărat decât prin Duhul Sfânt (Sf. Siluan – Scrieri).

Atâta vreme cât trăim în lume, nu putem cunoaÅŸte în mod nemijlocit ÅŸi sigur cele ce sunt în Ceruri ÅŸi necunoscându-le, nu suntem nici măcar în măsură să cunoaÅŸtem cum trebuie cele pământeÅŸti, căci adevărata lor cauză, semnificaÅ£ia lor reală ÅŸi finalitatea lor nu sunt din această lume. AÅŸa încât, prin însăÅŸi natura noastră, suntem în acelaÅŸi timp incapabili de a ÅŸti totul ÅŸi de a nu ÅŸti nimic (Pascal – Op. cit.).

Atâta vreme cât vieÅ£uim pe pământ ÅŸi privim lumea prin ochii făpturii de carne, nimic nu este cu desăvârÅŸire adevărat – din pricina percepÅ£iilor noastre limitate ÅŸi a inteligenÅ£ei noastre mărginite ÅŸi ÅŸubrede –, nici cu desăvârÅŸire înÅŸelător, dat fiind că Duhul lui Dumnezeu este prezent pretutindeni ÅŸi în orice clipă, fără de care nimic nu poate exista nici chiar o fracÅ£iune de secundă. Discernământul duhovnicesc înseamnă a face bine diferenÅ£a între inteligenÅ£a noastră omenească, care vine din lume, ÅŸi dimensiunea spirituală a fiinÅ£ei noastre, care vine de la Dumnezeu ÅŸi de la Duhul Sfânt. Dat fiind că cel rău – care ne măguleÅŸte mândria ÅŸi ne aÅ£âÅ£ă patimile lumeÅŸti – se slujeÅŸte întotdeauna de mintea noastră omenească pentru a se strecura în cugetul ÅŸi în sufletul nostru, trebuie să ne supraveghem cu băgare de seamă ÅŸi vigilenÅ£ă impresiile ÅŸi judecăÅ£ile personale ÅŸi să nu ne încredem orbeÅŸte în ele.

Cel mai sigur mod de a evita capacanele ÅŸi înÅŸelăciunile celui viclean – modul cel mai simplu dar ÅŸi cel mai greu de pus în aplicare dacă credinÅ£a noastră nu este desăvârÅŸită – este de se încredinÅ£a cu totul ÅŸi în orice situaÅ£ie VoinÅ£ei ÅŸi DreptăÅ£ii lui Dumnezeu, căci aceea este bun, ceea ce voieÅŸte Dumnezeu (Sf. Ioan Damaschin – Dogmatica).

Dacă Dumnezeu voieÅŸte să-mi trimită o suferinÅ£ă sufletească sau trupească, aceea este bun: FericiÅ£i cei ce plâng, că aceia vor fi mângâiaÅ£i! (Mt. 5, 4).

Dacă Dumnezeu voieÅŸte să pătimesc de pe urma inegalităÅ£ilor ÅŸi nedreptăÅ£ilor sociale sau a unui regim politic samavolnic ÅŸi tiranic, aceea este bun: FericiÅ£i cei ce flămînzesc ÅŸi însetoÅŸează după dreptate, că aceia se vor sătura (Mt. 5,6).

Dacă Dumnezeu voieÅŸte ca cei nevinovaÅ£i ÅŸi cei drepÅ£i să fie urgisiÅ£i ÅŸi osândiÅ£i, aceea este bun: FericiÅ£i cei prigoniÅ£i pentru dreptate, că a lor este împărăÅ£ia cerurilor (Mt. 5,10).

Dacă Dumnezeu voieÅŸte ca creÅŸtinii să fie acuzaÅ£i, batjocoriÅ£i, dispreÅ£uiÅ£i, persecutaÅ£i, aceea este bun: FericiÅ£i veÅ£i fi când vă vor ocărî ÅŸi vă vor urmări ÅŸi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, din pricina mea. BucuraÅ£i-vă ÅŸi vă veseliÅ£i, că plata voastră multă este în ceruri (Mt. 5, 11-12).

(Va urma)

Viorel Åžtefăneanu, Paris