Nu judecați, ca să nu fiți judecați (Matei 7,1)

A-i judeca pe ceilalți ni se pare atât de firesc, de normal și de necesar, încât o facem de-a lungul întregii zile, fără să ne mai dăm seama și fără să resimțim nici cea mai mică mustrare de cuget, într-atât suntem de încredințați că acesta este dreptul nostru legitim.

Sistemul educativ și cultura societăților moderne, întemeiate, pe de o parte, pe spiritul de concurență și de competiție și, pe de altă parte, pe ideea că fiecare e liber să-și dea cu părerea după cum îl taie capul despre orice și despre oricine, ne-au încurajat și întărit obișnuința, devenită o a doua natură – Teme-te de obișnuință mai mult decât de dușmani, ne avertizează Sf. Isaac Sirul – de a emite judecăți și verdicte pe cât de peremptorii pe atât de superficiale asupra semenilor noștri, ceea ce ne situează dintru bun început pe o poziție superioară acestora și ne măgulește mândria. Devenim astfel incapabili de a avea o viziune clară și o judecată dreaptă atât asupra celoralalți cât și asupra propriei noastre persoane, căci nimeni nu poate avea inteligență fără să aibă smerenie. Cel care nu are smerenie nu pricepe nimic (Sf. Isaac Sirul – Cuvântări ascetice).

Omul modern are în permanență tendința de a da vina pe ceilalți – președintele statului, șeful de birou, părinții, nevasta, soacra, comuniștii, capitaliștii, întreaga societate – pe scurt, dacă lucrurile merg rău în lume sau în viața mea, toată lumea e vinovată, în afară de mine!

Cel care-i învinuiește și îi condamnă pe ceilalți, necunoscând răul pe care îl poartă în sine însuși, nu are nicio șansă de vindecare și niciun mijloc de a-și ajuta semenii: Cel care are sufletul bolnav și care vrea să-i îndrepte pe ceilalți, seamănă cu un orb care le arată calea celorlalți. (...) Precum un om care aruncă sămânța în mare și nădăjduiește să culeagă rod, așa este cel care se roagă având dușmănie în inimă. (…) Nu mustra pe nimeni, nu acuza pe nimeni, nici chiar pe cei care fac mult rău în viață. (...) Adu-ți aminte că Hristos și-a dat viața pentru cei păcătoși, nu pentru cei drepți (Sf. Isaac Sirul – ibidem).
Dar în acest caz, ne-am putea întreba, dacă nu judecăm pe nimeni și-i punem pe același plan pe cei răi și pe cei buni, nu însemnă oare că renunțăm la discernământ, cea mai mare virtute după același sfânt Isaac Sirul?...

Nu e nicio contradicție în această privință, căci a avea față de ceilalți atitudinea unui judecător care cunoscând perfect legile și modul de a le aplica, are împuternicirea de a condamna sau a grația, înseamnă, așa cum afirmă sfântul Ioan Scărarul, a uzurpa fără rușine o prerogativă dumnezeiască, deci a da dovadă de lipsă de discernământ. Vedem deci că o astfel de judecată asupra celorlalți, ca și cum am avea știința desăvârșită a binelui și a răului – reeditând astfel păcatul lui Adam care a voit să fie egalul lui Dumnezeu – este exact opusul discernământului, care începe cu conștiința propriei noastre neștiințe: La orice vreme consideră că nu știi nimic (Sf. Isaac Sirul – Op. cit.).

Este vorba, bineînțeles, de neștiința duhovnicească în care se află cufundat sufletul omului căzut în păcat, care rupând legătura cu Duhul lui Dumnezeu, judecă orice lucru și orice persoană după propria lui minte și după măsurile acestei lumi: Omul firesc nu primește lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie și nici nu le poate înțelege, pentru că trebuie judecate duhovnicește (I Cor. 2,14).

Din momentul în care mintea și inima noastră nu mai sunt luminate de Duhul lui Dumnezeu, putem afirma cu certitudine că toate judecățile noastre omenești sunt înșelătoare sau greșite prin însăși natura lor, căci duhul acestei lumi nu poate cunoaște decât cele lumești, cu alte cuvinte, numai aparența vizibilă și perceptibilă a lucrurilor și nicidecum miezul lor duhovnicesc, unde se află esența celor văzute: Nimeni pe sine să nu se înșele: dacă cineva, între voi, gândește că e înțelept în veacul acesta, să se facă nebun, ca să fie înțelept. Căci înțelepciunea lumii acesteia este nebunie înaintea lui Dumnezeu (I Cor. 3,18-19).

Într-adevăr, judecata noastră omenească ne induce în eroare chiar atunci – și mai ales atunci – când pare dreaptă și în concordanță cu realitatea. Astfel, a numi un cocoșat, cocoșat, nu este, în ciuda aparențelor, o judecată conformă adevărului, căci aceasta înseamnă că reducem persoana acelui om la o malformație anatomică.

Inteligența pământească a omului se oprește la suprafața lucrurilor, căci ea vine din lume, ca și trupul lui și este tot atât de limitată ca acesta: Inteligența noastră ocupă, pe planul lucrurilor inteligibile, aceeași treaptă ca și trupul nostru față de întinderea naturii (Pascal – Cugetări).

A crede ceea ce vedem nu este deloc o probă de netăgăduit a adevărului, căci un om care doarme și visează crede și el în nălucirile lui… Adevărul nu se află niciodată în aparența lucrurilor – fapt pentru care științele materiei nu pot și nu vor putea niciodată afla adevărul – ci el se situează întotdeauna pe plan spiritual, care este adevărata și singura realitate a lumii văzute, tot așa cum valoarea unei bancnote nu se află în hârtia din care e făcută, ci pe un plan inaccesibil organelor noastre de percepție.
Așa încât, discernământul duhovnicesc este exact opusul judecății lumești, căci el nu se încrede în aparența exterioară a lucrurilor și a acțiunilor omenești, ci le cântărește numai în funcție de efectul lor spiritual, bun sau rău, asupra cugetului și sufletului nostru: Sufletul va recunoaște gândurile ce vin de la vrăjmaș nu după aparența lor exterioară, ci după efectul lor asupra sufletutlui. (…) Ceea ce este în Cer este cunoscut prin Duhul Sfânt, ceea ce este pe pământ, prin inteligență; dar cel care caută să-L cunoască pe Dumnezeu cu inteligența lui proprie și pe căile științei, se află în iluzie, căci Dumnezeu nu poate fi cunoscut cu adevărat decât prin Duhul Sfânt (Sf. Siluan – Scrieri).

Atâta vreme cât trăim în lume, nu putem cunoaște în mod nemijlocit și sigur cele ce sunt în Ceruri și necunoscându-le, nu suntem nici măcar în măsură să cunoaștem cum trebuie cele pământești, căci adevărata lor cauză, semnificația lor reală și finalitatea lor nu sunt din această lume. Așa încât, prin însăși natura noastră, suntem în același timp incapabili de a ști totul și de a nu ști nimic (Pascal – Op. cit.).

Atâta vreme cât viețuim pe pământ și privim lumea prin ochii făpturii de carne, nimic nu este cu desăvârșire adevărat – din pricina percepțiilor noastre limitate și a inteligenței noastre mărginite și șubrede –, nici cu desăvârșire înșelător, dat fiind că Duhul lui Dumnezeu este prezent pretutindeni și în orice clipă, fără de care nimic nu poate exista nici chiar o fracțiune de secundă. Discernământul duhovnicesc înseamnă a face bine diferența între inteligența noastră omenească, care vine din lume, și dimensiunea spirituală a ființei noastre, care vine de la Dumnezeu și de la Duhul Sfânt. Dat fiind că cel rău – care ne măgulește mândria și ne ațâță patimile lumești – se slujește întotdeauna de mintea noastră omenească pentru a se strecura în cugetul și în sufletul nostru, trebuie să ne supraveghem cu băgare de seamă și vigilență impresiile și judecățile personale și să nu ne încredem orbește în ele.

Cel mai sigur mod de a evita capacanele și înșelăciunile celui viclean – modul cel mai simplu dar și cel mai greu de pus în aplicare dacă credința noastră nu este desăvârșită – este de se încredința cu totul și în orice situație Voinței și Dreptății lui Dumnezeu, căci aceea este bun, ceea ce voiește Dumnezeu (Sf. Ioan Damaschin – Dogmatica).

Dacă Dumnezeu voiește să-mi trimită o suferință sufletească sau trupească, aceea este bun: Fericiți cei ce plâng, că aceia vor fi mângâiați! (Mt. 5, 4).

Dacă Dumnezeu voiește să pătimesc de pe urma inegalităților și nedreptăților sociale sau a unui regim politic samavolnic și tiranic, aceea este bun: Fericiți cei ce flămînzesc și însetoșează după dreptate, că aceia se vor sătura (Mt. 5,6).

Dacă Dumnezeu voiește ca cei nevinovați și cei drepți să fie urgisiți și osândiți, aceea este bun: Fericiți cei prigoniți pentru dreptate, că a lor este împărăția cerurilor (Mt. 5,10).

Dacă Dumnezeu voiește ca creștinii să fie acuzați, batjocoriți, disprețuiți, persecutați, aceea este bun: Fericiți veți fi când vă vor ocărî și vă vor urmări și vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, din pricina mea. Bucurați-vă și vă veseliți, că plata voastră multă este în ceruri (Mt. 5, 11-12).

(Va urma)

Viorel Åžtefăneanu, Paris