Unitatea ÅŸi ordinea CreaÅ£iei, altfel spus Cosmosul - etimologia greacă a acestui cuvânt exprimă ideea de ordine ÅŸi de lume organizată -, au la temelie pacea ÅŸi armonia între toate elementele care alcătuiesc universul. Antichitatea greco-latină recunoÅŸtea deja pacea ÅŸi buna înÅ£elegere a elementelor ca fiind principiul fundamental al universului: după ce a separat elementele „atribuind fiecăruia un loc aparte”, Creatorul lumii „le-a unit prin legături de pace ÅŸi de bună înÅ£elegere” (Ovidiu - „Metamorfozele”).

   Omul religios, care simte nevoia „de a trăi într-un Cosmos neprihănit ÅŸi sfânt, aÅŸa cum era la început, când ieÅŸise din mâinile Creatorului” (Mircea Eliade - „Sacrul ÅŸi profanul”), năzuieÅŸte să refacă, în toate aspectele vieÅ£ii lui pământeÅŸti ÅŸi în fiecare moment al existen­Å£ei, unitatea primordială a CreaÅ£iei, prin care Duhul lui Dumnezeu este prezent atât în afa­ra cât ÅŸi înlăuntrul omului ÅŸi sfinÅ£eÅŸte în acelaÅŸi timp lumea ÅŸi fiinÅ£a omenească: „Nu ÅŸtiÅ£i că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt, care locuieÅŸte în voi, ÅŸi pe care l-aÅ£i primit de la Dumnezeu?” (1Cor. 6, 19).

   Pacea care vine de la Dumnezeu ÅŸi pe care lumea nu o poate da, izvorăÅŸte din conÅŸtiin­Å£a vie ÅŸi permanentă a prezenÅ£ei Duhului Sfânt în acelaÅŸi timp în lume ÅŸi înlăuntrul omului. Dumnezeu este prezent pretutindeni unde ceva există, ÅŸi în fiecare clipă, dat fiind că „fiecare eveniment, faptul cel mai neînsem­nat legat de persoana noastră, totul este con­form ProvidenÅ£ei lui Dumnezeu. Nimic nu se produce în cosmos fără intervenÅ£ia ProvidenÅ£ei. (...) Tot ceea ce ni se pare haotic, Dumnezeu ÅŸtie pentru ce ÅŸi în ce măsură a îngăduit să fie astfel. Trebuie să considerăm că El este pre­zent pretutindeni” (StareÅ£ul Tadei - „Pace ÅŸi bucurie întru Duhul Sfânt” - Ed. L’Age d’Homme, 2010).

   Cuvintele ne înÅŸeală atunci când dăm nu­mele de realitate lumii înconjurătoare ÅŸi lu­crurilor pe care le putem cuprinde cu mintea, căci singura realitate prezentă pretutindeni ÅŸi în orice clipă, fără de care nimic nu ar pu­tea exista nici chiar o secundă, este Duhul lui Dumnezeu, izvorul unic ÅŸi veÅŸnic al vieÅ£ii ÅŸi a tot ceea ce există. De aceea adevărata pace lăuntrică nu poate veni decât de la Dumnezeu, singurul adevăr neclintit ÅŸi etern pe care ne putem sprijini, ÅŸi pe care nimic din această lume nu-l poate înlocui: „De îndată ce atenÅ£ia noastră se depărtează de Dumnezeu, ne pier­dem pacea lăuntrică. Dumnezeu se află în mod tainic în fiecare om, fie că acesta Îl as­cultă sau nu. OriÅŸicum, El este acolo, în cen­trul vieÅ£ii. El este făcătorul vieÅ£ii. El este Cel care dă viaÅ£ă. Atâta timp cât atenÅ£ia noastră se menÅ£ine acolo, în inimă, ne păstrăm pacea lăuntrică ÅŸi bucuria duhovnicească (...). Dar de îndată ce ne îndepărtăm de Dumnezeu, fixându-ne atenÅ£ia asupra unui centru de inte­res lumesc, fie că e vorba de un obiect neînsu­fleÅ£it sau de o făptură vie, ne pierdem numaidecât pacea lăuntrică, dat fiind că omul nu poate fi în două locuri în acelaÅŸi timp” (StareÅ£ul Tadei, op. cit.).

   Omul care uită de Dumnezeu este aido­ma unui nebun care a pierdut contactul cu realitatea: „Duhul lumesc este boală. Precumcăutăm să evităm o boală, aÅŸa ÅŸi cugetarea lumească s-o evităm, oriunde ar fi ea” (Paisie Aghioritul, op. cit.).

   Supărările, poverile ÅŸi suferinÅ£ele noas­tre nu sunt decât consecinÅ£a firească a modu­lui nostru lumesc de a gândi, care este „nebu­nie în faÅ£a lui Dumnezeu” (1Cor. 3, 19). Duhul acestei lumi, care ne leagă de cele pământeÅŸti ÅŸi ne îndepărtează de Tatăl ceresc, este cau­za tuturor rătăcirilor ÅŸi prăbuÅŸirilor noastre, căci „ceea ce va semăna omul, aceea va ÅŸi se­cera” (Gal. 6, 7): „Suferim pentru că gândim rău ÅŸi pentru că dorinÅ£ele noastre sunt rele. (...) Gândurile noastre greÅŸite ÅŸi năzuinÅ£ele noastre rătăcite au distrus armonia ÅŸi pacea, ÅŸi au produs fructe rele. Noi singuri suntem vinovaÅ£i de toate acestea. Culegem fructele rele ale gândurilor ÅŸi dorinÅ£elor noastre” (StareÅ£ul Tadei, op. cit.).

   Faptul de a ne consacra gândurile ÅŸi exis­tenÅ£a unui alt centru de interes decât Dumnezeu, este în acelaÅŸi timp o formă de nebunie ÅŸi de idolatrie, dat fiind că lucrul râvnit, sau fiinÅ£a adorată, vor lua locul lui Dumnezeu în cuge­tul ÅŸi în inima noastră: „Lucrul care ne-a atras atenÅ£ia se strecoară de îndată înlăuntrul nos­tru ÅŸi pune stăpânire pe tronul lui Dumnezeu ÅŸi pe inima noastră. Poate fi vorba de setea de putere, de onoruri, de bogăÅ£ie, de frumuseÅ£e. De îndată ce un lucru lumesc se ridică pe acest tron, el începe să vieÅ£uiască în noi. Sentimentele care pun stăpânire pe noi, depind de centrele de interes cărora le acordăm atenÅ£ia” (StareÅ£ul Tadei - op. cit.).

   Cugetul nostru este făcut pentru a-l pri­mi pe Dumnezeu tot aÅŸa cum menirea plămâ­nilor este de a primi aerul care ne Å£ine în via­Å£ă. Astfel încât sufletul care se îndepărtează de Dumnezeu se află lipsit de izvorul său de viaÅ£ă, pe care nimic din această lume nu-l poate înlocui: „Ceea ce se petrece cu peÅŸtele scos din apă, aceea se întâmplă ÅŸi cu inteli­genÅ£a omenească atunci când nu-ÅŸi mai amin­teÅŸte de Dumnezeu ÅŸi se împrăÅŸtie în lucruri­le lumeÅŸti” (Sf. Isaac Sirul - „Cuvântări duhovniceÅŸti”).

   Toate cele lumeÅŸti fiind pieritoare, legându-ne de ele cădem în robia morÅ£ii, care pune stăpânire pe întreaga noastră fiinÅ£ă ÅŸi existen­Å£ă, căci tot ce putem avea în această lume - bogăÅ£ie, putere, faimă, plăceri, fiinÅ£e iubite, ti­nereÅ£e, frumuseÅ£e, veÅŸminte de preÅ£, ÅŸi propriul nostru trup, până la ultimul fir de păr! - toa­te acestea le vom pierde în ceasul morÅ£ii: „exis­tă probabilitatea ca viitorul să ne rezerve pri­lejuri de mâhnire sau de bucurie, ÅŸi evenimente neprevăzute sau problematice, dar singurul lucru absolut sigur care ne aÅŸteaptă pe toÅ£i, este moartea - faptul acesta este uni­versal ÅŸi indiscutabil” (P. Evdokimov - „Vârstele vieÅ£ii spirituale”). Prin urmare, atunci când omul îÅŸi pierde credinÅ£a în Dumnezeu, singu­rul adevăr absolut, veÅŸnic ÅŸi atotputernic care îi rămâne este moartea. Strigătul lui Nietzsche, care a devenit crezul vremurilor moderne, „Dumnezeu a murit”, nu este un strigăt de bi­ruinÅ£ă ci de deznădejde. Căci dacă Dumnezeu a murit, moartea devine Dumnezeu.

   De aceea omul care L-a uitat sau respins pe Dumnezeu, ÅŸi care este legat în întregime de această lume, nu va afla niciunde ÅŸi nici­când pacea lăuntrică, fie el bogat precum Cresus, frumos ca Adonis sau puternic ca Iulius Cezar!... Căci fiind înzestrat cu un cuget ome­nesc, el ÅŸtie ÅŸi nu poate nicicum uita că îndă­rătul tuturor bogăÅ£iilor, bunurilor ÅŸi gloriei sale lumeÅŸti pândeÅŸte în permanenÅ£ă spectrul morÅ£ii, care îl urmăreÅŸte pas cu pas pretutin­deni în această lume: „Moartea nu este numai clipa morÅ£ii, ea convieÅ£uieÅŸte cu omul ÅŸi îl în­soÅ£eÅŸte de-a lungul întregii sale existenÅ£e. Ea este prezentă în orice lucru, constituind limita lui evidentă” (P. Evdokimov - ibid.).

   ÎntreÅ£inând ÅŸi înteÅ£ind setea nestăvilită de bunuri materiale, societăÅ£ile de consum îl Å£in pe om în acealÅŸi timp în robia acestei lumi ÅŸi în robia morÅ£ii, căci tot ceea ce vine din lume ÅŸi de la trupul lumesc este supus legii morÅ£ii. AÅŸa se explică starea de neliniÅŸ­te ÅŸi de îngrijorare permanentă, fără motivprecis, a omului de azi, care se străduieÅŸte prin toate mijloacele pe care i le oferă lumea modernă - distracÅ£ii, internet, sport, dro­guri, sex, alcool, calmante, călătorii exotice etc. - să-ÅŸi înăbuÅŸe temerile ÅŸi să uite spec­trul morÅ£ii care îl urmăreÅŸte pretutindeni în această lume: „Faptul de a da uitării moar­tea este o caracteristică a lumii; cu mare artă ÅŸi iscusinÅ£ă totul este orientat în acest sens; ca ÅŸi cum omul modern nu poate suporta această idee care se i se impune cu prea mul­tă brutalitate (...) Cei morÅ£i stânjenesc petre­cerea celor care se bucură de plăcerile vieÅ£ii” (P. Evdokimov - ibid.).

   Chiar ÅŸi atunci când avem - sau ne în­chipuim că avem - credinÅ£ă în Cel de Sus, ini­ma noastră se lasă lesne ispitită de comorile acestei lumi, „unde le mănâncă moliile ÅŸi ru­gina, ÅŸi unde le sapă ÅŸi le fură hoÅ£ii” (Mt. 6, 19): „Avem tendinÅ£a de a ne îndrăgosti de cele lumeÅŸti. (...) Åži de îndată ce dobândim un ast­fel de lucru, farmecul lui se istoveÅŸte, ÅŸi ne în­dreptăm către altceva. Dorim fără încetare altceva, ÅŸi nu ne săturăm niciodată” (StareÅ£ul Tadei, op. cit.). Această lăcomie nesătulă, în­teÅ£ită fără încetare de o nouă dorinÅ£ă, este în­suÅŸi motorul societăÅ£ilor de consum ÅŸi ne adu­ce dovada evidentă, pe care fiecare din noi o poate verifica de câte ori doreÅŸte, că orice lu­cru lumesc care ia locul lui Dumnezeu în ini­ma noastră, se destramă cu timpul ÅŸi se spul­beră ca un miraj, lăsându-ne sufletul flămând: „Trebuie deci să ne întemeiem numai pe ceea ce este neclintit. Atunci când căutăm un spri­jin în cele pământeÅŸti, acestea ne scapă din mâini. Ne lipseÅŸte un sprijin permanent, pe care nimic să nu-l poată schimba. Singurul sprijin de acest fel care există, este Dumnezeu. El rămâne neclintit ÅŸi neschimbat de-a lungul secolelor. Cel care nădăjduieÅŸte în El, nu va fi nedreptăÅ£it. (...) Nu suntem decât niÅŸte co­pii. Copiii Tatălui ceresc, de la care trebuie să căutăm sprijin” (StareÅ£ul Tadei, op. cit.).

Viorel Åžtefăneanu, Paris