PACE VOUÄ‚!(IOAN 20, 26)(II)

   Unitatea și ordinea Creației, altfel spus Cosmosul - etimologia greacă a acestui cuvânt exprimă ideea de ordine și de lume organizată -, au la temelie pacea și armonia între toate elementele care alcătuiesc universul. Antichitatea greco-latină recunoștea deja pacea și buna înțelegere a elementelor ca fiind principiul fundamental al universului: după ce a separat elementele „atribuind fiecăruia un loc aparte”, Creatorul lumii „le-a unit prin legături de pace și de bună înțelegere” (Ovidiu - „Metamorfozele”).

   Omul religios, care simte nevoia „de a trăi într-un Cosmos neprihănit și sfânt, așa cum era la început, când ieșise din mâinile Creatorului” (Mircea Eliade - „Sacrul și profanul”), năzuiește să refacă, în toate aspectele vieții lui pământești și în fiecare moment al existen­ței, unitatea primordială a Creației, prin care Duhul lui Dumnezeu este prezent atât în afa­ra cât și înlăuntrul omului și sfințește în același timp lumea și ființa omenească: „Nu știți că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt, care locuiește în voi, și pe care l-ați primit de la Dumnezeu?” (1Cor. 6, 19).

   Pacea care vine de la Dumnezeu și pe care lumea nu o poate da, izvorăște din conștiin­ța vie și permanentă a prezenței Duhului Sfânt în același timp în lume și înlăuntrul omului. Dumnezeu este prezent pretutindeni unde ceva există, și în fiecare clipă, dat fiind că „fiecare eveniment, faptul cel mai neînsem­nat legat de persoana noastră, totul este con­form Providenței lui Dumnezeu. Nimic nu se produce în cosmos fără intervenția Providenței. (...) Tot ceea ce ni se pare haotic, Dumnezeu știe pentru ce și în ce măsură a îngăduit să fie astfel. Trebuie să considerăm că El este pre­zent pretutindeni” (Starețul Tadei - „Pace și bucurie întru Duhul Sfânt” - Ed. L’Age d’Homme, 2010).

   Cuvintele ne înșeală atunci când dăm nu­mele de realitate lumii înconjurătoare și lu­crurilor pe care le putem cuprinde cu mintea, căci singura realitate prezentă pretutindeni și în orice clipă, fără de care nimic nu ar pu­tea exista nici chiar o secundă, este Duhul lui Dumnezeu, izvorul unic și veșnic al vieții și a tot ceea ce există. De aceea adevărata pace lăuntrică nu poate veni decât de la Dumnezeu, singurul adevăr neclintit și etern pe care ne putem sprijini, și pe care nimic din această lume nu-l poate înlocui: „De îndată ce atenția noastră se depărtează de Dumnezeu, ne pier­dem pacea lăuntrică. Dumnezeu se află în mod tainic în fiecare om, fie că acesta Îl as­cultă sau nu. Orișicum, El este acolo, în cen­trul vieții. El este făcătorul vieții. El este Cel care dă viață. Atâta timp cât atenția noastră se menține acolo, în inimă, ne păstrăm pacea lăuntrică și bucuria duhovnicească (...). Dar de îndată ce ne îndepărtăm de Dumnezeu, fixându-ne atenția asupra unui centru de inte­res lumesc, fie că e vorba de un obiect neînsu­flețit sau de o făptură vie, ne pierdem numaidecât pacea lăuntrică, dat fiind că omul nu poate fi în două locuri în același timp” (Starețul Tadei, op. cit.).

   Omul care uită de Dumnezeu este aido­ma unui nebun care a pierdut contactul cu realitatea: „Duhul lumesc este boală. Precumcăutăm să evităm o boală, așa și cugetarea lumească s-o evităm, oriunde ar fi ea” (Paisie Aghioritul, op. cit.).

   Supărările, poverile și suferințele noas­tre nu sunt decât consecința firească a modu­lui nostru lumesc de a gândi, care este „nebu­nie în fața lui Dumnezeu” (1Cor. 3, 19). Duhul acestei lumi, care ne leagă de cele pământești și ne îndepărtează de Tatăl ceresc, este cau­za tuturor rătăcirilor și prăbușirilor noastre, căci „ceea ce va semăna omul, aceea va și se­cera” (Gal. 6, 7): „Suferim pentru că gândim rău și pentru că dorințele noastre sunt rele. (...) Gândurile noastre greșite și năzuințele noastre rătăcite au distrus armonia și pacea, și au produs fructe rele. Noi singuri suntem vinovați de toate acestea. Culegem fructele rele ale gândurilor și dorințelor noastre” (Starețul Tadei, op. cit.).

   Faptul de a ne consacra gândurile și exis­tența unui alt centru de interes decât Dumnezeu, este în același timp o formă de nebunie și de idolatrie, dat fiind că lucrul râvnit, sau ființa adorată, vor lua locul lui Dumnezeu în cuge­tul și în inima noastră: „Lucrul care ne-a atras atenția se strecoară de îndată înlăuntrul nos­tru și pune stăpânire pe tronul lui Dumnezeu și pe inima noastră. Poate fi vorba de setea de putere, de onoruri, de bogăție, de frumusețe. De îndată ce un lucru lumesc se ridică pe acest tron, el începe să viețuiască în noi. Sentimentele care pun stăpânire pe noi, depind de centrele de interes cărora le acordăm atenția” (Starețul Tadei - op. cit.).

   Cugetul nostru este făcut pentru a-l pri­mi pe Dumnezeu tot așa cum menirea plămâ­nilor este de a primi aerul care ne ține în via­ță. Astfel încât sufletul care se îndepărtează de Dumnezeu se află lipsit de izvorul său de viață, pe care nimic din această lume nu-l poate înlocui: „Ceea ce se petrece cu peștele scos din apă, aceea se întâmplă și cu inteli­gența omenească atunci când nu-și mai amin­tește de Dumnezeu și se împrăștie în lucruri­le lumești” (Sf. Isaac Sirul - „Cuvântări duhovnicești”).

   Toate cele lumești fiind pieritoare, legându-ne de ele cădem în robia morții, care pune stăpânire pe întreaga noastră ființă și existen­ță, căci tot ce putem avea în această lume - bogăție, putere, faimă, plăceri, ființe iubite, ti­nerețe, frumusețe, veșminte de preț, și propriul nostru trup, până la ultimul fir de păr! - toa­te acestea le vom pierde în ceasul morții: „exis­tă probabilitatea ca viitorul să ne rezerve pri­lejuri de mâhnire sau de bucurie, și evenimente neprevăzute sau problematice, dar singurul lucru absolut sigur care ne așteaptă pe toți, este moartea - faptul acesta este uni­versal și indiscutabil” (P. Evdokimov - „Vârstele vieții spirituale”). Prin urmare, atunci când omul își pierde credința în Dumnezeu, singu­rul adevăr absolut, veșnic și atotputernic care îi rămâne este moartea. Strigătul lui Nietzsche, care a devenit crezul vremurilor moderne, „Dumnezeu a murit”, nu este un strigăt de bi­ruință ci de deznădejde. Căci dacă Dumnezeu a murit, moartea devine Dumnezeu.

   De aceea omul care L-a uitat sau respins pe Dumnezeu, și care este legat în întregime de această lume, nu va afla niciunde și nici­când pacea lăuntrică, fie el bogat precum Cresus, frumos ca Adonis sau puternic ca Iulius Cezar!... Căci fiind înzestrat cu un cuget ome­nesc, el știe și nu poate nicicum uita că îndă­rătul tuturor bogățiilor, bunurilor și gloriei sale lumești pândește în permanență spectrul morții, care îl urmărește pas cu pas pretutin­deni în această lume: „Moartea nu este numai clipa morții, ea conviețuiește cu omul și îl în­soțește de-a lungul întregii sale existențe. Ea este prezentă în orice lucru, constituind limita lui evidentă” (P. Evdokimov - ibid.).

   Întreținând și întețind setea nestăvilită de bunuri materiale, societățile de consum îl țin pe om în acealși timp în robia acestei lumi și în robia morții, căci tot ceea ce vine din lume și de la trupul lumesc este supus legii morții. Așa se explică starea de neliniș­te și de îngrijorare permanentă, fără motivprecis, a omului de azi, care se străduiește prin toate mijloacele pe care i le oferă lumea modernă - distracții, internet, sport, dro­guri, sex, alcool, calmante, călătorii exotice etc. - să-și înăbușe temerile și să uite spec­trul morții care îl urmărește pretutindeni în această lume: „Faptul de a da uitării moar­tea este o caracteristică a lumii; cu mare artă și iscusință totul este orientat în acest sens; ca și cum omul modern nu poate suporta această idee care se i se impune cu prea mul­tă brutalitate (...) Cei morți stânjenesc petre­cerea celor care se bucură de plăcerile vieții” (P. Evdokimov - ibid.).

   Chiar și atunci când avem - sau ne în­chipuim că avem - credință în Cel de Sus, ini­ma noastră se lasă lesne ispitită de comorile acestei lumi, „unde le mănâncă moliile și ru­gina, și unde le sapă și le fură hoții” (Mt. 6, 19): „Avem tendința de a ne îndrăgosti de cele lumești. (...) Åži de îndată ce dobândim un ast­fel de lucru, farmecul lui se istovește, și ne în­dreptăm către altceva. Dorim fără încetare altceva, și nu ne săturăm niciodată” (Starețul Tadei, op. cit.). Această lăcomie nesătulă, în­tețită fără încetare de o nouă dorință, este în­suși motorul societăților de consum și ne adu­ce dovada evidentă, pe care fiecare din noi o poate verifica de câte ori dorește, că orice lu­cru lumesc care ia locul lui Dumnezeu în ini­ma noastră, se destramă cu timpul și se spul­beră ca un miraj, lăsându-ne sufletul flămând: „Trebuie deci să ne întemeiem numai pe ceea ce este neclintit. Atunci când căutăm un spri­jin în cele pământești, acestea ne scapă din mâini. Ne lipsește un sprijin permanent, pe care nimic să nu-l poată schimba. Singurul sprijin de acest fel care există, este Dumnezeu. El rămâne neclintit și neschimbat de-a lungul secolelor. Cel care nădăjduiește în El, nu va fi nedreptățit. (...) Nu suntem decât niște co­pii. Copiii Tatălui ceresc, de la care trebuie să căutăm sprijin” (Starețul Tadei, op. cit.).

 

Viorel Åžtefăneanu, Paris