Crăciunul este sărbătoarea copiilor, adică sărbătoarea fiecăruia din noi, oricare ar fi vârsta noastră, căci suntem cu toții, mici și mari, copiii lui Dumnezeu. Figura luminoasă a surorii Emmanuelle (1908 - 2008), care s-a reîntors la Tatăl ceresc în octombrie trecut, a fost, și va rămâne pentru totdeauna în amintirea celor care au văzut-o și auzit-o, o mărturie vie a cuvântului lui Hristos, conform căruia trebuie să redevenim asemenea copiilor pentru a intra în împărăția cerurilor: „Adevăr grăiesc vouă: cine nu va primi împărăția lui Dumnezeu ca un copil, nu va intra în ea” (Marcu 10, 15).       

La vârsta de aproape o sută de ani, sora Emmanuelle – care considera că a trăi înseamnă „a-l respira pe Dumnezeu” – purta în inimă, în cuget și pe chip lumina și bucuria veșnică a unui copil al lui Dumnezeu care, încredințându-se întru totul Tatălui ceresc, nu se temea de bătrânețe, de boală și nici de moarte: „A muri nu este un lucru trist. A muri, pentru un creștin, ar trebui să fie cea mai frumoasă zi din viață. Atunci când murim, cădem ca un copil în brațele tatălui său”. Existența ei în întregime consacrată ajutorării celor săraci și obidiți, izgoniți din rândul societății, și credința ei care a mutat din loc munții de gunoaie printre care trăiau, alături de șobolani și gândaci, așa numiții „chiffonniers” (strângători de zdrențe) din Cairo – printre care a trăit ea însăși cu începere de la vârsta de șaizeci și doi de ani, și vreme de douăzeci și doi de ani –, sunt o dovadă vizibilă și materială a prezenței nevăzute și imateriale a Duhului și a puterii lui Hristos cel pururi viu, care îi călăuzea pașii și îi îndruma acțiunile: „A fi creștin înseamnă a avea în noi prezența și puterea lui Hristos cel Preaslăvit (…). Noi facem într-așa încât Hristos să iubească prin inima noastră, să gândească prin cugetul nostru, să voiască prin voința noastră, să vorbească prin gura noastră, să acționeze prin mâinile noastre” (Sora Emmanuelle – „La folie d’amour”).    

Crăciunul este o ocazie de a ne aminti că unicul scop al existenței noastre este nașterea pruncului Iisus, Mântuitorul nostru, în inima și în cugetul fiecăruia dintre noi, fără de care nașterea noastră trupească și viața noastră pământească nu au nicio temelie reală: „Clipele fericite ale existenței nu pot fi reținute. Credem că în sfârșit ele ne aparțin. Este o amăgire. Ele se spulberă una după alta. (…) Momentele noastre de fericire au un gust de moarte”. Căci fără Dumnezeu, „suntem un mic neant” care nu poate dobândi Ființa și Viața prin propriile sale mijloace: „a ne depăși neființa înseamnă a nu căuta în sine  ceea ce nu se află acolo”. Cunoașterea de sine este „a atinge neantul”, a vedea cu limpezime neființa noastră, absența de sine înlăuntrul sinelui, care nu poate fi depășită decât „prin relația cu Hristos care are Ființa”: „Acum eu nu mai sunt și mă las susținut de Cel care este” (Sora Emmanuelle – „Mille et un bonheurs”).

Numai nașterea lui Hristos înlăuntrul nostru ne poate da Ființa și Viața și poate face din existența noastră un Crăciun neîntrerupt. Căci „fericirea este starea noastră naturală. Fericirea este starea naturală a micilor copii, cărora le aparține împărăția, până când vor fi contaminați și murdăriți de stupiditatea societății și culturii. (…) Nu trebuie adăugat nimic pentru a fi fericiți, este de ajuns să ne lepădăm de ceva. Viața este ușoară, viața este încântătoare. Ea nu este grea decât pentru iluziile voastre, pentru ambițiile voastre, pentru lăcomia voastră și poftele voastre nesățioase” (Anthony de Mello, 1931-1987, – „Quand la conscience s’éveille”).

Fericireaera starea naturală a surorii Emmanuelle care la vârsta de nouăzeci și nouă de ani declara: „Viața mea este ca șampania!”.

Dumnezeu nu ne-a făcut pentru a fi nefericiți, nici pentru a suferi, nici pentru a muri. Suferința și moartea sunt consecința inevitabilă a neascultării copiilor lui Dumnezeu care voind să devină „adulți”, pe picior de egalitate cu Tatăl ceresc, au mâncat din fructul cunoașterii binelui și răului. Dar Dumnezeu fiind binele absolut, omul căzut în ispita șarpelui, nu putea cunoaște decât răul. Dumnezeu fiind izvorul vieții, omul ce și-a întors fața de la El, nu putea cunoaște decât moartea. Cuvântul lui Dumnezeu fiind singurul adevăr, prin încălcarea acestui cuvânt, omul a făcut legământ cu tatăl minciunii: „Suferința v-a fost dată ca să deschideți ochii în fața adevărului, ca să puteți înțelege că există o minciună pe undeva. La fel ca și durerile fizice care vă sunt date ca să puteți înțelege că o boală sau o problemă fiziologică există înlăuntrul vostru. (…) Când iluziile se lovesc de realitate, când minciuna se lovește de realitate, atunci suferim. În afară de aceasta, suferința nu există” (Anthony de Mello).   

Într-adevăr, în cea mai mare parte a timpului, existența noastră de zi cu zi se petrece în afara realității. Ceea ce numim astfel, nu este decât o înșiruire neîntreruptă de iluzii și miraje, individuale și colective, căci „lumea făgăduiește totul și nu dă nimic”: „Dumnezeu sau lumea; nu este cale de mijloc. Sau nu vezi că acolo este totul, și aici nimic” (sfântul Teofan Zăvorâtul – „Răspunsuri la întrebările intelectualilor”).    

Putem cu ușurință constata, dacă ne cercetăm gândurile și inima în lumina lui Hristos, că sufletul și cugetul nostru sunt tot atât de pline de lucrurile acestei lumi cât și vitrinele marilor magazine și spații comerciale: „suntem plini de lucruri care ne aruncă în afara noastră” (Pascal).

Sărbătoarea Crăciunului ea însăși a devenit pentru majoritatea oamenilor de azi un pretext creștin pentru a se închina vițelului de aur, dumnezeul societăților noastre de consum. Ispitele cele mai diverse se strecoară clipă de clipă în cugetul și inima noastră și ne îndepărtează de Dumnezeu, căci „inima are ca dumnezeu ceea ce iubește cel mai mult. Așadar suntem închinători la idoli” (sfântul Teofan Zăvorâtul). De aceea, de fiecare dată când ne punem nădejdea și credința într-un lucru din această lume, Dumnezeu se retrage din inima noastră „ca și cum ar zice: Rămâi dar cu acela în care îți pui nădejdea. Åži oricare ar fi acel lucru, se dovedește a fi cu totul zadarnic” (sfântul Teofan Zăvorâtul).

Căci „lumea nu-și este îndeajuns ei înseși, ea nu a fost făcută pentru ea însăși, ci în vederea transfigurării ei finale”. Adevărata menire a omului pe pământ nu este existența lui omenească ci „urcarea de la cel creat la Cel necreat. (…) Așa încât, dacă omul nu ajunge la îndumnezeire – care este irealizabilă fără participarea lui – sensul însuși al existenței lui dispare” (sfântul Siluan).

Precum regele Irod a ordonat uciderea pruncilor, tot așa spiritul materialist al lumii moderne caută să-l nimicească pe pruncul Iisus din inimile noastre. Cei care, tot mai numeroși, și-au pierdut credința, sunt aidoma pruncilor morți care nu vor putea niciodată să crească și să devină oameni, căci „cine nu are nicio credință, acela nu este om” (sfântul Teofan Zăvorâtul).

Adevărata noastră naștere și adevărata viață încep cu nașterea lui Hristos înlăuntrul nostru, prin care „învierea este prezentă în inimile noastre. (…) A învia înseamnă a înainta tot mai mult către curăția și smerenia inimii. Trebuie să acceptăm să nu ne mai aparținem, să nu mai ținem cârma vieții noastre, pentru a-L lăsa pe Dumnezeu să umple neantul nostru. Atunci când la Crăciun, pomenim întruparea Mântuitorului, nu spunem altceva: Dumnezeu, Marele Infinit, Dragostea desăvârșită, vine să locuiască în neantul nostru. (…) Hristos cel înviat este acela care pătrunde tot mai mult în inima noastră. El ne ridică spre înviere din adâncul inimii noastre. Taină luminoasă a Crăciunului: Dumnezeu cel Atotputernic se naște în nimicnicia absolută a inimii noastre” (Sora Emmanuelle).    

Viorel Åžtefăneanu