Astăzi vouă S-a născut un Mântuitor (Luca 2, 11)

Crăciunul este sărbătoarea copiilor, adică sărbătoarea fiecăruia din noi, oricare ar fi vârsta noastră, căci suntem cu toÅ£ii, mici ÅŸi mari, copiii lui Dumnezeu. Figura luminoasă a surorii Emmanuelle (1908 - 2008), care s-a reîntors la Tatăl ceresc în octombrie trecut, a fost, ÅŸi va rămâne pentru totdeauna în amintirea celor care au văzut-o ÅŸi auzit-o, o mărturie vie a cuvântului lui Hristos, conform căruia trebuie să redevenim asemenea copiilor pentru a intra în împărăÅ£ia cerurilor: „Adevăr grăiesc vouă: cine nu va primi împărăÅ£ia lui Dumnezeu ca un copil, nu va intra în ea” (Marcu 10, 15).       

La vârsta de aproape o sută de ani, sora Emmanuelle – care considera că a trăi înseamnă „a-l respira pe Dumnezeu” – purta în inimă, în cuget ÅŸi pe chip lumina ÅŸi bucuria veÅŸnică a unui copil al lui Dumnezeu care, încredinÅ£ându-se întru totul Tatălui ceresc, nu se temea de bătrâneÅ£e, de boală ÅŸi nici de moarte: „A muri nu este un lucru trist. A muri, pentru un creÅŸtin, ar trebui să fie cea mai frumoasă zi din viaÅ£ă. Atunci când murim, cădem ca un copil în braÅ£ele tatălui său”. ExistenÅ£a ei în întregime consacrată ajutorării celor săraci ÅŸi obidiÅ£i, izgoniÅ£i din rândul societăÅ£ii, ÅŸi credinÅ£a ei care a mutat din loc munÅ£ii de gunoaie printre care trăiau, alături de ÅŸobolani ÅŸi gândaci, aÅŸa numiÅ£ii „chiffonniers” (strângători de zdrenÅ£e) din Cairo – printre care a trăit ea însăÅŸi cu începere de la vârsta de ÅŸaizeci ÅŸi doi de ani, ÅŸi vreme de douăzeci ÅŸi doi de ani –, sunt o dovadă vizibilă ÅŸi materială a prezenÅ£ei nevăzute ÅŸi imateriale a Duhului ÅŸi a puterii lui Hristos cel pururi viu, care îi călăuzea paÅŸii ÅŸi îi îndruma acÅ£iunile: „A fi creÅŸtin înseamnă a avea în noi prezenÅ£a ÅŸi puterea lui Hristos cel Preaslăvit (…). Noi facem într-aÅŸa încât Hristos să iubească prin inima noastră, să gândească prin cugetul nostru, să voiască prin voinÅ£a noastră, să vorbească prin gura noastră, să acÅ£ioneze prin mâinile noastre” (Sora Emmanuelle – „La folie d’amour”).    

Crăciunul este o ocazie de a ne aminti că unicul scop al existenÅ£ei noastre este naÅŸterea pruncului Iisus, Mântuitorul nostru, în inima ÅŸi în cugetul fiecăruia dintre noi, fără de care naÅŸterea noastră trupească ÅŸi viaÅ£a noastră pământească nu au nicio temelie reală: „Clipele fericite ale existenÅ£ei nu pot fi reÅ£inute. Credem că în sfârÅŸit ele ne aparÅ£in. Este o amăgire. Ele se spulberă una după alta. (…) Momentele noastre de fericire au un gust de moarte”. Căci fără Dumnezeu, „suntem un mic neant” care nu poate dobândi FiinÅ£a ÅŸi ViaÅ£a prin propriile sale mijloace: „a ne depăÅŸi nefiinÅ£a înseamnă a nu căuta în sine  ceea ce nu se află acolo”. CunoaÅŸterea de sine este „a atinge neantul”, a vedea cu limpezime nefiinÅ£a noastră, absenÅ£a de sine înlăuntrul sinelui, care nu poate fi depăÅŸită decât „prin relaÅ£ia cu Hristos care are FiinÅ£a”: „Acum eu nu mai sunt ÅŸi mă las susÅ£inut de Cel care este” (Sora Emmanuelle – „Mille et un bonheurs”).

Numai naÅŸterea lui Hristos înlăuntrul nostru ne poate da FiinÅ£a ÅŸi ViaÅ£a ÅŸi poate face din existenÅ£a noastră un Crăciun neîntrerupt. Căci „fericirea este starea noastră naturală. Fericirea este starea naturală a micilor copii, cărora le aparÅ£ine împărăÅ£ia, până când vor fi contaminaÅ£i ÅŸi murdăriÅ£i de stupiditatea societăÅ£ii ÅŸi culturii. (…) Nu trebuie adăugat nimic pentru a fi fericiÅ£i, este de ajuns să ne lepădăm de ceva. ViaÅ£a este uÅŸoară, viaÅ£a este încântătoare. Ea nu este grea decât pentru iluziile voastre, pentru ambiÅ£iile voastre, pentru lăcomia voastră ÅŸi poftele voastre nesăÅ£ioase” (Anthony de Mello, 1931-1987, – „Quand la conscience s’éveille”).

Fericireaera starea naturală a surorii Emmanuelle care la vârsta de nouăzeci ÅŸi nouă de ani declara: „ViaÅ£a mea este ca ÅŸampania!”.

Dumnezeu nu ne-a făcut pentru a fi nefericiÅ£i, nici pentru a suferi, nici pentru a muri. SuferinÅ£a ÅŸi moartea sunt consecinÅ£a inevitabilă a neascultării copiilor lui Dumnezeu care voind să devină „adulÅ£i”, pe picior de egalitate cu Tatăl ceresc, au mâncat din fructul cunoaÅŸterii binelui ÅŸi răului. Dar Dumnezeu fiind binele absolut, omul căzut în ispita ÅŸarpelui, nu putea cunoaÅŸte decât răul. Dumnezeu fiind izvorul vieÅ£ii, omul ce ÅŸi-a întors faÅ£a de la El, nu putea cunoaÅŸte decât moartea. Cuvântul lui Dumnezeu fiind singurul adevăr, prin încălcarea acestui cuvânt, omul a făcut legământ cu tatăl minciunii: „SuferinÅ£a v-a fost dată ca să deschideÅ£i ochii în faÅ£a adevărului, ca să puteÅ£i înÅ£elege că există o minciună pe undeva. La fel ca ÅŸi durerile fizice care vă sunt date ca să puteÅ£i înÅ£elege că o boală sau o problemă fiziologică există înlăuntrul vostru. (…) Când iluziile se lovesc de realitate, când minciuna se loveÅŸte de realitate, atunci suferim. În afară de aceasta, suferinÅ£a nu există” (Anthony de Mello).   

Într-adevăr, în cea mai mare parte a timpului, existenÅ£a noastră de zi cu zi se petrece în afara realităÅ£ii. Ceea ce numim astfel, nu este decât o înÅŸiruire neîntreruptă de iluzii ÅŸi miraje, individuale ÅŸi colective, căci „lumea făgăduieÅŸte totul ÅŸi nu dă nimic”: „Dumnezeu sau lumea; nu este cale de mijloc. Sau nu vezi că acolo este totul, ÅŸi aici nimic” (sfântul Teofan Zăvorâtul – „Răspunsuri la întrebările intelectualilor”).    

Putem cu uÅŸurinÅ£ă constata, dacă ne cercetăm gândurile ÅŸi inima în lumina lui Hristos, că sufletul ÅŸi cugetul nostru sunt tot atât de pline de lucrurile acestei lumi cât ÅŸi vitrinele marilor magazine ÅŸi spaÅ£ii comerciale: „suntem plini de lucruri care ne aruncă în afara noastră” (Pascal).

Sărbătoarea Crăciunului ea însăÅŸi a devenit pentru majoritatea oamenilor de azi un pretext creÅŸtin pentru a se închina viÅ£elului de aur, dumnezeul societăÅ£ilor noastre de consum. Ispitele cele mai diverse se strecoară clipă de clipă în cugetul ÅŸi inima noastră ÅŸi ne îndepărtează de Dumnezeu, căci „inima are ca dumnezeu ceea ce iubeÅŸte cel mai mult. AÅŸadar suntem închinători la idoli” (sfântul Teofan Zăvorâtul). De aceea, de fiecare dată când ne punem nădejdea ÅŸi credinÅ£a într-un lucru din această lume, Dumnezeu se retrage din inima noastră „ca ÅŸi cum ar zice: Rămâi dar cu acela în care îÅ£i pui nădejdea. Åži oricare ar fi acel lucru, se dovedeÅŸte a fi cu totul zadarnic” (sfântul Teofan Zăvorâtul).

Căci „lumea nu-ÅŸi este îndeajuns ei înseÅŸi, ea nu a fost făcută pentru ea însăÅŸi, ci în vederea transfigurării ei finale”. Adevărata menire a omului pe pământ nu este existenÅ£a lui omenească ci „urcarea de la cel creat la Cel necreat. (…) AÅŸa încât, dacă omul nu ajunge la îndumnezeire – care este irealizabilă fără participarea lui – sensul însuÅŸi al existenÅ£ei lui dispare” (sfântul Siluan).

Precum regele Irod a ordonat uciderea pruncilor, tot aÅŸa spiritul materialist al lumii moderne caută să-l nimicească pe pruncul Iisus din inimile noastre. Cei care, tot mai numeroÅŸi, ÅŸi-au pierdut credinÅ£a, sunt aidoma pruncilor morÅ£i care nu vor putea niciodată să crească ÅŸi să devină oameni, căci „cine nu are nicio credinÅ£ă, acela nu este om” (sfântul Teofan Zăvorâtul).

Adevărata noastră naÅŸtere ÅŸi adevărata viaÅ£ă încep cu naÅŸterea lui Hristos înlăuntrul nostru, prin care „învierea este prezentă în inimile noastre. (…) A învia înseamnă a înainta tot mai mult către curăÅ£ia ÅŸi smerenia inimii. Trebuie să acceptăm să nu ne mai aparÅ£inem, să nu mai Å£inem cârma vieÅ£ii noastre, pentru a-L lăsa pe Dumnezeu să umple neantul nostru. Atunci când la Crăciun, pomenim întruparea Mântuitorului, nu spunem altceva: Dumnezeu, Marele Infinit, Dragostea desăvârșită, vine să locuiască în neantul nostru. (…) Hristos cel înviat este acela care pătrunde tot mai mult în inima noastră. El ne ridică spre înviere din adâncul inimii noastre. Taină luminoasă a Crăciunului: Dumnezeu cel Atotputernic se naÅŸte în nimicnicia absolută a inimii noastre” (Sora Emmanuelle).    

 

Viorel Åžtefăneanu