Refrenul a fost dintotdeauna soluÅ£ia optimă pentru cântarea omo-fonă (= gr. acelaÅŸi glas), în Biserică: un verset dintr-un psalm (acesta putea fi uneori „Aliluia”, din Ps 104-135) se alegea ca refren (= gr. ipopsalmă sau prochimen; lat. responsorium) ÅŸi se anunÅ£a la început; poporul cânta refrenul, la care psalÅ£ii intercalau celelalte versete. Aceasta se numeÅŸte psalmodie ipopsalmică sau responsorială (pe înÅ£eles: cu refren din psalm). Ea angaja întregul popor în mod simultan.

Pe măsura dezvoltării imnografiei creÅŸtine, refrenul din psalm a fost înlocuit cu un imn adresat Mântuitorului sau Sfintei Treimi: „MântuieÅŸte-ne pe noi, Fiul lui Dumnezeu...”, sau „Unul fiind din Sfânta Treime, mântuieÅŸte-ne pe noi”, sau „Sfinte Dumnezeule... miluieÅŸte-ne pe noi”, sau „Pentru rugăciunile Născătoarei-de-Dumnezeu... mântuieÅŸte-ne pe noi” etc. Poporul ÅŸi psalÅ£ii se împărÅ£eau în două cete, care reluau alternativ câte un verest din psalm ÅŸi acest refren-imn (= gr. antifon). Uneori existau chiar două refrene-imne, câte unul pentru fiecare ceată. Încheierea se făcea întotdeauna cu „Slavă...

refren... Åži acum... refren...”. Aceasta se numeÅŸte psalmodie antifonică (pe înÅ£eles: cu refren-imn alternat de două cete). Ea angaja poporul întreg în mod alternativ. Istoricul bisericesc Socrate (+450) ne spune că imnele antifonice au fost iniÅ£iate de către sfântul Ignatie Teoforul (+107) la Antiohia, „de unde tradiÅ£ia s-a răspândit în toate Bisericile” (3).

La Liturghie, psalmodia ipopsalmică se regăseÅŸte principial înaintea Apostolului (refren: verset dintr-un psalm) ÅŸi a Evangheliei (refren: Aliluia) (4), în vreme ce psalmodia antifonică o precede, marcând adunarea credincioÅŸilor pentru începutul Liturghiei. În primele secole, Liturghia începea întotdeauna cu o cântare pe fondul căreia se intra în biserică (dacă se venea dintr-o procesiune, cum se obiÅŸnuia adesea) sau clerul intra în altar (dacă poporul era deja adunat în biserică); cântarea aceasta de intrare (numită astfel până astăzi în Occident: lat. introit) era una singură ÅŸi a fost foarte de timpuriu antifonică, căci cântarea alternativă în două cete uÅŸura mersul în procesiune.

Cel mai vechi antifon de intrare (introit) a fost Ps 94 cu refrenul: MântuieÅŸte-ne pe noi, Fiul lui Dumnezeu... (vezi modelul alăturat). Versetul 6 din acest psalm s-a păstrat până astăzi, atât în Liturghie, cât ÅŸi în aproape fiecare slujbă a Bisericii, indicând începutul ei: „VeniÅ£i să ne închinăm ÅŸi să cădem...”. Abia mai tâziu, în secolul VIII, s-a răspândit inovaÅ£ia de a cânta trei antifoane. Întâi, pentru că începea să se lungească Proscomidia (pregătirea Darurilor) ÅŸi era nevoie de mai mult timp; apoi, pentru că devenise un obicei general gruparea a câte trei psalmi (aÅŸa s-a împărÅ£it Psaltirea în „stări”) ÅŸi intonarea lor astfel în cadrul slujbelor (vezi Utrenia, Ceasurile etc.).

AÅŸa s-a ajuns la trei antifoane: Ps. 91, 92 ÅŸi 94 (deci adăugându-se doi psalmi alăturaÅ£i; 93 s-a lăsat deoparte întrucât nu încadrează: „Dumnezeul răzbunărilor”!) cu trei refrene: 1. „Pentru rugăciunile... 2. Aliluia... 3. MântuieÅŸte-ne pe noi...”. Acestea sunt antifoanele autentice (constantinopolitane) ale Liturghiei. Astăzi însă, din nefericire, psalmii nu mai sunt rostiÅ£i în întregime (numai 3-4 versete din fiecare), iar antifoanele sunt necunoscute credincioÅŸilor (deÅŸi publicate în Catavasier, cu indicaÅ£ia „antifoanele de peste săptămână”).

Actualele „antifoane” arhicunoscute sunt psalmi sau texte (1. Ps 102, 2. Ps 145 cu imnul „Unule-Născut Fiule...” ÅŸi 3. Fericirile) cântate în întregime (5), fără refren, deci nu antifoane! Ele au fost alcătuite mai târziu, la Ierusalim, în cadrul unei slujbe scurte, păstrată până astăzi ÅŸi numită „Typiká” (= slav. ObedniÅ£ă). Monahii slujeau ObedniÅ£a în zilele în care nu era Liturghie, pentru a se putea împărtăÅŸi cu sfintele Taine înaintesfinÅ£ite; ObedniÅ£a este deci o rânduială de împărtăÅŸire, în lipsa Liturghiei; de acolo, cântările au pătruns ÅŸi în Liturghie ÅŸi s-au impus; în greacă, aceste trei cântări (ierusalimitene) cu care începe astăzi Liturghia nici nu se numesc „antifoane”, ci pur ÅŸi simplu „typiká” de la numele slujbei din care au provenit.

Procedeul celor trei antifoane (un psalm important, la care se adaugă alÅ£i doi alăturaÅ£i pentru a forma o „stare”) s-a aplicat ulterior ÅŸi la praznice, iniÅ£ial doar celor cinci principale:

• Înviere (PaÅŸti): Ps 65-66-67
• ÎnălÅ£are: Ps 41-44-46
• Pogorârea Duhului Sfânt: Ps 18-19-20
• NaÅŸterea Domnului (Crăciun): Ps 110-111-109
• Botezul Domnului (Epifania): Ps 113-114-117.

Astfel, psalmul legat de praznicul respectiv este totdeauna al treilea, pentru că pe fondul lui (al versetului de intrare ales din el, care înlocuieÅŸte pe „VeniÅ£i să ne închinăm”) se face intrarea.

Antifoanele ÎnălÅ£ării ridică o problemă ignorată astăzi: cineva, cândva, ÅŸi-a permis inexplicabil să schimbe Ps 41-44-46 cu Ps 46-47-48. Dacă ar fi lăsat cel puÅ£in: 47-48-46 (ca la Crăciun), eroarea nu ar fi fost atât de gravă, însă astfel importanÅ£a Ps 46 este desfigurată, iar versetul de intrare, repetat în mod ilogic. AÅŸadar, adevăratele antifoane ale ÎnălÅ£ării, atestate de Tipiconul din sec.X, cel mai vechi ÅŸi complet păstrat până astăzi (6), sunt cele redate alăturat.

ObservaÅ£ie generală: refrenul unui antifon nu se schimbă! Deci obiceiul de astăzi (întâlnit numai la greci ÅŸi români, nu ÅŸi la slavi) de a schimba refrenul antifonului al 3-lea de la praznice (= troparul praznicului) după versetul de intrare (cu „MântuieÅŸte-ne pe noi” cântat deja la antifonul al 2-lea), este împotriva tradiÅ£iei liturgice.

Ieromonahul Arsenie de la Malvialle
Consilier liturgic al Arhiepiscopiei
liturgica@mitropolia.eu

Note

1. Ceva ce răspunde unui glas, unui sunet, de unde ideea că sunt două glasuri care îÅŸi răspund reciproc.
2. Vezi: MATEOS Juan, La célébration de la parole dans la liturgie byzantine, OCA 191, Roma 1971 (RO: Celebrarea Cuvântului în Liturghia bizantină, ed. RenaÅŸterea, Cluj-Napoca 2007).
3. Socrate, Istoria bisericească VI,8 (PG 67:687-692).
4. Însă din nefericire astăzi nici nu se mai intercalează tot psalmul (ci doar 1-2 versete), nici nu mai este angajat poporul la ea (eventual numai la Aliluia)
5. Dacă se mai cântă în întregime! Căci din Ps 102 nu se mai aude astăzi decât un verset (Binecuvintează suflete al meu pe Domnul...), iar din Ps 145, nimic.
6. MATEOS Juan, Le Typicon de la Grande Eglise, 2 vol., OCA 165-166, Roma 1962-1963, II:128-129.