Dumnezeu, Cel veÅŸnic, Cel care Este, fără de început ÅŸi fără de sfârÅŸit, nu poate muri, ÅŸi deci nu poate nici învia. Când spunem că Hristos a înviat ÅŸi că a biruit moartea, este vorba de omul Iisus ÅŸi nu de Hristos Dumnezeu, care a fost, este ÅŸi va fi pururi viu.

Moartea nu are existenÅ£ă reală, ea nefiind creată de Dumnezeu. Ceea ce numim moarte este o iluzie de aceeaÅŸi natură cu ceea ce numim viaÅ£ă. Cel care crede că vremelnica lui existenÅ£ă pământească este viaÅ£a, se condamnă el însuÅŸi la moarte, tot aÅŸa cum un om adormit, care crede că visul lui e real, va trebui negreÅŸit să se trezească mai devreme sau mai târziu. Cel care credeam că suntem în vis fiind ireal, dispariÅ£ia lui nu este moartea, ci dimpotrivă, reîntoarcerea la viaÅ£ă a omului adormit. Astfel trebuie înÅ£eles cuvântul lui Hristos: „Cine Å£ine la viaÅ£a lui, o va pierde; ÅŸi cine îÅŸi va pierde viaÅ£a pentru mine, va găsi-o”. (Matei 10, 39).

Ceea ce Mântuitorul a biruit prin moartea Sa pe cruce nu este propriu-zis moartea – căci cum ar putea fi biruit ceva ce nu există ? – ci iluzia omului căzut în păcat ÅŸi minciuna divolului, care ne fac să credem că existenÅ£a noastră lumească este viaÅ£a. Din această falsă viziune a vieÅ£ii decurge cealaltă iluzie care este moartea. Puterea morÅ£ii nu vine de la Dumnezeu, ci de la nefiinÅ£a omului rupt de Dumnezeu: „Precum întru Adam toÅ£i mor, aÅŸa ÅŸi întru Hristos toÅ£i vor învia” (I Cor. 15, 22).

Dumnezeu este ViaÅ£ă ÅŸi omul fiind făcut după chipul ÅŸi asemănarea Lui nu poate să moară: „După moarte sufletul nu este mai puÅ£in ci încă mai viu ÅŸi mai conÅŸtient decât înainte. El devine mai activ, având libertate de acÅ£iune în propriul lui domeniu, fără a mai fi legat de trup, care era mai mult o povară decât un ajutor” (Sf. Ambrozie din Milan).

ViaÅ£a în această lume nu este decât o perioadă de gestaÅ£ie înaintea naÅŸterii noastre la viaÅ£a veÅŸnică. Dar această a doua naÅŸtere, – singura adevărată căci ea nu este supusă uzurii timpului ÅŸi sortită morÅ£ii –, implică, spre deosebire de naÅŸterea biologică, participarea ÅŸi alegerea noastră personală. Trupul nostru de carne nu este decât înveliÅŸul vremelnic ÅŸi muritor al seminÅ£ei, bună sau rea, pe care o vom fi semănat ÅŸi îngrijit în timpul existenÅ£ei noastre pământeÅŸti, al cărei rod îl vom culege după ce vom fi părăsit această lume: „Ceea ce va semăna omul, aceea va ÅŸi secera” (Gal. 6, 7).

Dar putem cunoaÅŸte de pe acum sămânÅ£a ÅŸi prevedea fructul ei, cercetându-ne cugetul ÅŸi inima. Oare am semănat înlăutrul nostru cuvântul ÅŸi Duhul lui Hristos – Calea, Adevărul ÅŸi ViaÅ£a ( Ioan 14, 6), sau dimpotrivă, sămânÅ£a celui „ ce poate ÅŸi sufletul ÅŸi trupul să le piardă în gheena” ( Matei 10, 28) ?

Iadul, la fel ca ÅŸi moartea, nu a fost creat de Dumnezeu. Omul însuÅŸi este, după căderea lui Adam, făuritorul propriei lui suferinÅ£e, printr-o rea folosire a libertăÅ£ii sale. Iadul este chinul sufletului nemuritor înrobit celor muritoare. Atunci când voinÅ£a făpturii muritoare ia locul voinÅ£ei lui Dumnezeu, omul devine propriul lui duÅŸman, unealta ÅŸi cauza propriului său iad. Sufletul lui, rupt de Dumnezeu, nu mai este un izvor de viaÅ£ă, ci de moarte; cu alte cuvinte, omul fără Dumnezeu devine propriul său mormânt.

Acesta este mormântul din care Hristos a venit să ne slobozească, iar iadul în care S-a coborât se află în adîncul sufletului omenesc. Întreaga omenire căzută în păcat ÅŸi în focul gheenei, strigă către cer prin gura Celui răstignit: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce M-ai părăsit ?” (Matei 27, 46).
Iisus omul a trăit în întregime ÅŸi până la capăt destinul tragic al omenirii după căderea lui Adam. El a luat asupra Lui suferinÅ£a tuturor oamenilor, cu atât mai aprigă cu cât era nemeritată, căci El era fără de păcat. Această suferinÅ£ă nu a fost numai a trupului, ci mai cu seamă a sufletului, fără de care Mântuitorul nu ar fi împărtăÅŸit pe deplin soarta omului păcătos: „Întristat de moarte Îmi este sufletul ” (Matei 26, 38).

Adevărata tragedie a omului căzut în păcat nu este moartea trupului, ci moartea sufletului. Căci ceea ce pierdem – sau ne închipuim că pierdem – la moartea trupului, Dumnezeu ni-l va înapoia înmiit: „Dumnezeirea va deveni pentru noi toate ÅŸi întru toÅ£i (I Cor. 15, 28) (...) Åži aceasta se arată lămurit în cuvintele Scripturii: că Dumnezeu va fi pentru noi ÅŸi loc ÅŸi casă ÅŸi veÅŸmânt ÅŸi hrană ÅŸi băutură ÅŸi lumină ÅŸi avuÅ£ie ÅŸi stăpânire ÅŸi orice lucru despre care gândim că poate servi unei vieÅ£i fericite” ( Sf. Grigore de Nyssa – „ Despre suflet ÅŸi înviere”).

Hristos a devenit omul Iisus pentru ca fiecare om să poată deveni Hristos, să poată învia cu El ÅŸi să fie de-o fiinÅ£ă cu El, aÅŸa cum mărturiseÅŸte Sfântul apostol Pavel : „nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieÅŸte întru mine” (Gal. 2, 20).

Dacă învierea lui Hristos nu ar fi fost decât un eveniment istoric – sau un mit, după unii –, persoana lui Iisus, care a părăsit această lume de mai bine de două mii de ani, nu ar avea nicio putere asupra vieÅ£ii noastre personale, nu mai mult decât celelalte personaje celebre din istoria omenirii, ale căror fapte, oricât de extraordinare sau glorioase ar fi, rămân exterioare fiinÅ£ei noastre ÅŸi nu au niciun efect concret asupra existenÅ£ei noastre. Hristos nu a lăsat nimic scris de mâna Lui pentru că adevăratul Lui testament nu este o carte, ci Duhul Lui pogorât printre noi ÅŸi persoana Lui vie, aici ÅŸi acum, care ne dă iarăÅŸi ÅŸi iarăÅŸi sîngele ÅŸi trupul Său, pentru a Se face de aceeaÅŸi fiinÅ£ă cu noi ÅŸi ca să ne facem de aceeaÅŸi fiinÅ£ă cu El.

Hristos cel pururi viu spune fiecăruia dintre noi: Eu sunt tu. ÎncredinÅ£ează-Mi toate necazurile, suferinÅ£ele, păcatele, grijile ÅŸi poverile tale, ÅŸi îÅ£i voi duce crucea: „VeniÅ£i la Mine, toÅ£i cei osteniÅ£i ÅŸi împovăraÅ£i, ÅŸi eu vă voi odihni pe voi” (Matei 11, 28).

A-L căuta pe Hristos în documentele istorice, în istoria religiilor sau a doctrinelor, în universităÅ£i, bilioteci sau muzee, înseamnă a căuta între morÅ£i pe Cel ce este viu. Nu-L putem afla decât într-un singur loc: în propria noastră inimă. Åži dacă nu-L aflăm acolo, nu-L vom găsi altundeva. Căci „ ce nu există în inimă, aceea nu există deloc” ( Sf. Teofan Zăvorâtul).

Hristos cel viu este întotdeauna cu noi ÅŸi în noi, dar El nu se poate face cunoscut decât într-o inimă vie. Dacă nu-I resimÅ£im prezenÅ£a este pentru că inima noastră, umplută peste măsură cu cele lumeÅŸti, a devenit tot atât de împietrită ÅŸi nesimÅ£itoare ca a unui mort. De aceea suferinÅ£a ÅŸi încercările ne sunt necesare: este singurul mijloc viu de a trezi sufletele noastre din toropeala lor de moarte. Fiecare din noi trebuie să-ÅŸi ducă crucea fără să se plângă ÅŸi fără să se răzvrătească, urmând exemplul lui Iisus, care fiind fără de păcat, a pătimit ca cel mai mare păcătos, pentru a ne arăta calea care duce la înviere ÅŸi la viaÅ£a veÅŸnică: „Nu se poate fără jertfă. Nu se poate fără cruce (...). Åži cruce înseamnă să duci ce nu-Å£i convine ! Marea greÅŸeală a oamenilor în lume este că nu suportă suferinÅ£a ÅŸi nu înÅ£eleg că este singura acÅ£iune, singura preocupare, singura trăire împotriva a tot ce este rău, sub patronarea diavolului. Cine fuge de prigoană, fuge de Dumnezeu, spune Sfântul Teodor Studitul.” (Arhimandritul Arsenie Papacioc).

Hristos trebuie să învieze în inima fiecăruia dintre noi, fără de care cuvântul Sfintelor Scripturi va rămâne literă moartă, rugăciunile noastre vor fi mecanice ÅŸi sterpe, prezenÅ£a noastră în biserică, un prilej de întâlniri mondene, iar credinÅ£a, o vorbă goală, fără niciun efect real în viaÅ£a noastră. Pentru a menÅ£ine ÅŸi a întări legătura vie cu Hristos în viaÅ£a noastră de zi cu zi, să ne punem, în orice împrejurare, întrebarea : ce ar găndi, ce ar spune, ce ar face Iisus în locul meu ? Atunci cuvântul Sfintelor Scripturi va prinde viaÅ£ă ÅŸi Hristos cel pururi viu va răspunde, în taina inimii fiecăruia din noi, la toate întrebările noastre, aducându-ne pacea, lumina ÅŸi bucuria Sa: „ o nesfârÅŸită veselie în ascunsul tău, care mărturiseÅŸte că eÅŸti cu Iisus Hristos în inima ta ÅŸi-n respiraÅ£ia ta. In inima ta va vibra mereu o rugăciune fără cuvinte”
(Arhimandritul Arsenie Papacioc).

Viorel Åžtefăneanu