publicat in Lumea de dinlăuntru pe 1 Aprilie 2009, 17:42
« Oare nu-l vezi pe dumnezeiescul Iisus deschizând mormântul ? El este Regele care deschide temnița bieților osândiți. Trupurile morților care sunt ferecate înlăuntru vor auzi într-o zi cuvântul Lui și vor învia precum Lazăr; înviere chiar mai presus decât cea a lui Lazăr, căci ei vor învia fără a mai muri, iar moartea, precum spune Duhul Sfânt, va fi cufundată în genune ca să nu mai apară nicicând : Et mors ultra non erit (Åži moartea nu va mai fi – Apoc. 21, 4). Atunci de ce oare te temi, suflet creștin, la apropierea morții ? (...) Ascultă cuvântul dumnezeiescului Apostol : Noi știm, noi știm spune el, nu am fost aduși să o credem prin presupuneri îndoielnice, ci noi știm cu certitude, avem deplina încredințare, că dacă această casă de pământ și noroi, în care locuim, va fi distrusă, avem o altă casă care ne este pregătită în ceruri » (Bossuet – « Predică despre moarte »).
Dumnezeu, Cel veșnic, Cel care Este, fără de început și fără de sfârșit, nu poate muri, și deci nu poate nici învia. Când spunem că Hristos a înviat și că a biruit moartea, este vorba de omul Iisus și nu de Hristos Dumnezeu, care a fost, este și va fi pururi viu.
Moartea nu are existență reală, ea nefiind creată de Dumnezeu. Ceea ce numim moarte este o iluzie de aceeași natură cu ceea ce numim viață. Cel care crede că vremelnica lui existență pământească este viața, se condamnă el însuși la moarte, tot așa cum un om adormit, care crede că visul lui e real, va trebui negreșit să se trezească mai devreme sau mai târziu. Cel care credeam că suntem în vis fiind ireal, dispariția lui nu este moartea, ci dimpotrivă, reîntoarcerea la viață a omului adormit. Astfel trebuie înțeles cuvântul lui Hristos: „Cine ține la viața lui, o va pierde; și cine își va pierde viața pentru mine, va găsi-o”. (Matei 10, 39).

Ceea ce Mântuitorul a biruit prin moartea Sa pe cruce nu este propriu-zis moartea – căci cum ar putea fi biruit ceva ce nu există ? – ci iluzia omului căzut în păcat și minciuna divolului, care ne fac să credem că existența noastră lumească este viața. Din această falsă viziune a vieții decurge cealaltă iluzie care este moartea. Puterea morții nu vine de la Dumnezeu, ci de la neființa omului rupt de Dumnezeu: „Precum întru Adam toți mor, așa și întru Hristos toți vor învia” (I Cor. 15, 22).
Dumnezeu este Viață și omul fiind făcut după chipul și asemănarea Lui nu poate să moară: „După moarte sufletul nu este mai puțin ci încă mai viu și mai conștient decât înainte. El devine mai activ, având libertate de acțiune în propriul lui domeniu, fără a mai fi legat de trup, care era mai mult o povară decât un ajutor” (Sf. Ambrozie din Milan).
Viața în această lume nu este decât o perioadă de gestație înaintea nașterii noastre la viața veșnică. Dar această a doua naștere, – singura adevărată căci ea nu este supusă uzurii timpului și sortită morții –, implică, spre deosebire de nașterea biologică, participarea și alegerea noastră personală. Trupul nostru de carne nu este decât învelișul vremelnic și muritor al seminței, bună sau rea, pe care o vom fi semănat și îngrijit în timpul existenței noastre pământești, al cărei rod îl vom culege după ce vom fi părăsit această lume: „Ceea ce va semăna omul, aceea va și secera” (Gal. 6, 7).
Dar putem cunoaște de pe acum sămânța și prevedea fructul ei, cercetându-ne cugetul și inima. Oare am semănat înlăutrul nostru cuvântul și Duhul lui Hristos – Calea, Adevărul și Viața ( Ioan 14, 6), sau dimpotrivă, sămânța celui „ ce poate și sufletul și trupul să le piardă în gheena” ( Matei 10, 28) ?
Iadul, la fel ca și moartea, nu a fost creat de Dumnezeu. Omul însuși este, după căderea lui Adam, făuritorul propriei lui suferințe, printr-o rea folosire a libertății sale. Iadul este chinul sufletului nemuritor înrobit celor muritoare. Atunci când voința făpturii muritoare ia locul voinței lui Dumnezeu, omul devine propriul lui dușman, unealta și cauza propriului său iad. Sufletul lui, rupt de Dumnezeu, nu mai este un izvor de viață, ci de moarte; cu alte cuvinte, omul fără Dumnezeu devine propriul său mormânt.
Acesta este mormântul din care Hristos a venit să ne slobozească, iar iadul în care S-a coborât se află în adîncul sufletului omenesc. Întreaga omenire căzută în păcat și în focul gheenei, strigă către cer prin gura Celui răstignit: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce M-ai părăsit ?” (Matei 27, 46).
Iisus omul a trăit în întregime și până la capăt destinul tragic al omenirii după căderea lui Adam. El a luat asupra Lui suferința tuturor oamenilor, cu atât mai aprigă cu cât era nemeritată, căci El era fără de păcat. Această suferință nu a fost numai a trupului, ci mai cu seamă a sufletului, fără de care Mântuitorul nu ar fi împărtășit pe deplin soarta omului păcătos: „Întristat de moarte Îmi este sufletul ” (Matei 26, 38).
Adevărata tragedie a omului căzut în păcat nu este moartea trupului, ci moartea sufletului. Căci ceea ce pierdem – sau ne închipuim că pierdem – la moartea trupului, Dumnezeu ni-l va înapoia înmiit: „Dumnezeirea va deveni pentru noi toate și întru toți (I Cor. 15, 28) (...) Åži aceasta se arată lămurit în cuvintele Scripturii: că Dumnezeu va fi pentru noi și loc și casă și veșmânt și hrană și băutură și lumină și avuție și stăpânire și orice lucru despre care gândim că poate servi unei vieți fericite” ( Sf. Grigore de Nyssa – „ Despre suflet și înviere”).
Hristos a devenit omul Iisus pentru ca fiecare om să poată deveni Hristos, să poată învia cu El și să fie de-o ființă cu El, așa cum mărturisește Sfântul apostol Pavel : „nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește întru mine” (Gal. 2, 20).

Dacă învierea lui Hristos nu ar fi fost decât un eveniment istoric – sau un mit, după unii –, persoana lui Iisus, care a părăsit această lume de mai bine de două mii de ani, nu ar avea nicio putere asupra vieții noastre personale, nu mai mult decât celelalte personaje celebre din istoria omenirii, ale căror fapte, oricât de extraordinare sau glorioase ar fi, rămân exterioare ființei noastre și nu au niciun efect concret asupra existenței noastre. Hristos nu a lăsat nimic scris de mâna Lui pentru că adevăratul Lui testament nu este o carte, ci Duhul Lui pogorât printre noi și persoana Lui vie, aici și acum, care ne dă iarăși și iarăși sîngele și trupul Său, pentru a Se face de aceeași ființă cu noi și ca să ne facem de aceeași ființă cu El.
Hristos cel pururi viu spune fiecăruia dintre noi: Eu sunt tu. Încredințează-Mi toate necazurile, suferințele, păcatele, grijile și poverile tale, și îți voi duce crucea: „Veniți la Mine, toți cei osteniți și împovărați, și eu vă voi odihni pe voi” (Matei 11, 28).
A-L căuta pe Hristos în documentele istorice, în istoria religiilor sau a doctrinelor, în universități, bilioteci sau muzee, înseamnă a căuta între morți pe Cel ce este viu. Nu-L putem afla decât într-un singur loc: în propria noastră inimă. Åži dacă nu-L aflăm acolo, nu-L vom găsi altundeva. Căci „ ce nu există în inimă, aceea nu există deloc” ( Sf. Teofan Zăvorâtul).
Hristos cel viu este întotdeauna cu noi și în noi, dar El nu se poate face cunoscut decât într-o inimă vie. Dacă nu-I resimțim prezența este pentru că inima noastră, umplută peste măsură cu cele lumești, a devenit tot atât de împietrită și nesimțitoare ca a unui mort. De aceea suferința și încercările ne sunt necesare: este singurul mijloc viu de a trezi sufletele noastre din toropeala lor de moarte. Fiecare din noi trebuie să-și ducă crucea fără să se plângă și fără să se răzvrătească, urmând exemplul lui Iisus, care fiind fără de păcat, a pătimit ca cel mai mare păcătos, pentru a ne arăta calea care duce la înviere și la viața veșnică: „Nu se poate fără jertfă. Nu se poate fără cruce (...). Åži cruce înseamnă să duci ce nu-ți convine ! Marea greșeală a oamenilor în lume este că nu suportă suferința și nu înțeleg că este singura acțiune, singura preocupare, singura trăire împotriva a tot ce este rău, sub patronarea diavolului. Cine fuge de prigoană, fuge de Dumnezeu, spune Sfântul Teodor Studitul.” (Arhimandritul Arsenie Papacioc).
Hristos trebuie să învieze în inima fiecăruia dintre noi, fără de care cuvântul Sfintelor Scripturi va rămâne literă moartă, rugăciunile noastre vor fi mecanice și sterpe, prezența noastră în biserică, un prilej de întâlniri mondene, iar credința, o vorbă goală, fără niciun efect real în viața noastră. Pentru a menține și a întări legătura vie cu Hristos în viața noastră de zi cu zi, să ne punem, în orice împrejurare, întrebarea : ce ar găndi, ce ar spune, ce ar face Iisus în locul meu ? Atunci cuvântul Sfintelor Scripturi va prinde viață și Hristos cel pururi viu va răspunde, în taina inimii fiecăruia din noi, la toate întrebările noastre, aducându-ne pacea, lumina și bucuria Sa: „ o nesfârșită veselie în ascunsul tău, care mărturisește că ești cu Iisus Hristos în inima ta și-n respirația ta. In inima ta va vibra mereu o rugăciune fără cuvinte”
(Arhimandritul Arsenie Papacioc).
Viorel Åžtefăneanu