Secolul XX a fost cel mai ÅŸtiinÅ£ific ÅŸi în acelaÅŸi timp cel mai ucigător ÅŸi mai monstruos veac din istoria omenirii. Există între aceste două trăsături dominante ale secolului trecut un raport de la cauză la efect. Ceea ce numim „ÅŸtiinÅ£ă”, termen care, neînsoÅ£it de un atribut limitativ, pare să indice o cunoaÅŸtere totală ÅŸi definitivă, care nu îngăduie nicio îndoială sau obiecÅ£ie, a fost ÅŸi este încă un mit ÅŸi un idol al timpurilor moderne, „în care tot ce era al lui Dumnezeu va fi dat de acum înainte Cezarului” (Camus, Omul revoltat). „NoÅ£iunea însăÅŸi de ÅŸtiinÅ£ă reprezintă un soi de personificare mitologică (…). Există, în toate afirmaÅ£iile globale referitoare la ÅŸtiinÅ£ă, o mare proporÅ£ie de profesiune de credinÅ£ă. (…) ÅžtiinÅ£a a devenit astfel un adevăr prototip, un adevăr model (…). Astfel s-a constituit un mit al detreminismului universal ÅŸi al unui univers total inteligibil.” (Georges Gusdorf, Mit ÅŸi Metafizică).

Încă din secolul al XVII-lea,  Don Juan, în versiunea lui Molière, anunÅ£ă cultul raÅ£iunii ÅŸi al formulei  matematice, pe care se va întemeia ideologia ÅŸtiinÅ£ifică a timpurilor moderne, ideologie care plănuieÅŸte distrugerea credinÅ£ei în Dumnezeu ÅŸi înlocuirea acesteia cu un  sistem  ateu ÅŸi materialist: „SGANARELLE: Cum este posibil să nu credeÅ£i deloc în Cer? (…) E un lucru ce nu-l pot suporta; (…) căci trebuie să credem în ceva în această lume. SpuneÅ£i-mi, în ce credeÅ£i? DON JUAN: Cred că doi ÅŸi cu doi fac patru, Sganarelle, ÅŸi că patru ÅŸi cu patru fac opt. SGANARELLE: Ce frumoasă credinÅ£ă ÅŸi ce frumoase lucruri sfinte! După câte văd, religia domniei voastre este aritmetica!”.   

În curgerea secolelor următoare, modelul ÅŸtiinÅ£ific, fundamental raÅ£ionalist ÅŸi materialist – căci noÅ£iunea modernă de ÅŸtiinÅ£ă acordă ÅŸtiinÅ£elor exacte ÅŸi ÅŸtiinÅ£elor materiei supremaÅ£ia absolută asupra celorlalte discipline – a devenit în mentalitatea colectivă sursa supremă ÅŸi incontestabilă a adevărului, aidoma unei divinităÅ£i: „Sub influenÅ£a materialismului ÅŸtiinÅ£ific, tot ce nu poate fi văzut cu ochii sau atins cu mâna este considerat ca fiind îndoielnic sau devine compromiÅ£ător, suspect că ar fi ceva metafizic. De acum înainte va fi considerat ca fiind ÅŸtiinÅ£ific, deci  acceptabil, numai ceea ce este în mod evident material sau care poate fi dedus din cauze accesibile simÅ£urilor. (…) Ce este oare, în fond, această materie atotputernică? Este un alt Dumnezeu creator, dar lipsit de caracterul lui antropomorf.”  (C.-G. Jung, Omul în căutarea sufletului său).            

Într-adevăr, acest model universal care îi ia locul lui Dumnezeu ÅŸi-a pierdut chipul omenesc, pentru că întruchipează mecanica implacabilă ÅŸi impersonală a legilor naturii, în faÅ£a cărora trebuie să se încline toate celalate adevăruri, credinÅ£e ÅŸi valori omeneÅŸti. Prin urmare, omul nu va mai fi „decât o clapă de pian sau o pedală de orgă; aÅŸadar, ceea ce el înfăptuieÅŸte nu o face din propria lui voinÅ£ă, ci conform legilor naturii (…). Toate acÅ£iunile omeneÅŸti vor putea fi, bineînÅ£eles, calculate matematic după aceste legi, la fel ca alogaritmii (…).” (F.-M. Dostoievski, Omul din subterană). Personajul cărÅ£ii citate mai sus le va răspunde, două secole mai târziu, lui Don Juan ÅŸi tuturor celor care, din ce în ce mai numeroÅŸi, îi împărtăÅŸesc credinÅ£a raÅ£ionalistă: „doi ori doi egal patru, domnilor, este un principiu de moarte ÅŸi nu de viaÅ£ă”.      

Căci logica abstractă, mecanică, impersonală, a calculului matematic nu Å£ine nicidecum seamă de persoana omenească reală, vie ÅŸi unică, nici de viaÅ£a însăÅŸi, care este redusă la un ansamblu de legi generale ÅŸi de categorii abstracte, de tip matematic: „ÅžtiinÅ£a, aÅŸa cum este înÅ£eleasă astăzi, este ÅŸtiinÅ£a matematică a naturii, care face abstracÅ£ie de sensibilitate. Dar ÅŸtiinÅ£a nu poate face abstracÅ£ie de sensibilitate decât făcând abstracÅ£ie de viaÅ£a însăÅŸi, pe care o exclude din tematica ei, ÅŸi procedând astfel nu o poate nicidecum cunoaÅŸte.” (Michel Henry, Barbaria).       

EvoluÅ£ia materialismului aÅŸa-zis „ÅŸtiinÅ£ific”, care nu are ÅŸtiinÅ£ific decât numele, a confirmat pe deplin verdictul lui Dostoievski: „Doctrina materialiÅŸtilor, inerÅ£ie universală ÅŸi mecanică a materiei, este moartea.” („MeditaÅ£ie în faÅ£a trupului neînsufleÅ£it al Mariei Dimitrievna”). Într-adevăr, logica matematică ÅŸi materialismul ÅŸtiinÅ£ific, ridicate la rang de idoli ai timpurilor moderne – „epocă a călăilor filozofi”, ar fi zis Camus –, au dus la apariÅ£ia sistemelor totalitare, aceste monstruoase uzine de ucis oameni în numele unor modele ideologice abstracte ÅŸi a unei mitologii materialiste care pretindea că reprezintă adevărul absolut, aidoma unei religii: „Această pretenÅ£ie este ceea ce se ascunde îndărătul adjectivului „ÅŸtiinÅ£ific” aplicat unor discursuri politice sau ideologice, pentru a le afirma adevărul obiectiv ÅŸi indiscutabil ÅŸi pentru a respinge astfel orice eventuală opoziÅ£ie în beznele unei inexistenÅ£e obscurantiste sau iluzorii (…). Abia începem să realizăm întinderea ravagiilor pricinuite de această utilizare a ÅŸtiinÅ£ei ca un fel de incantaÅ£ie magică sau bisericească.” (Henri Atlan, Pe drept sau pe nedrept. Intercritică a ÅŸtiinÅ£ei ÅŸi a mitului).  

Binefacerile ÅŸi avantajele de netăgăduit pe care ÅŸtiinÅ£a ni le-a adus în plan material nu trebuie să ne facă să uităm stricăciunile incalculabile pe care ideologia materialistă – care stă la temelia tuturor ÅŸtiinÅ£elor moderne – le-a pricinuit în cugetul ÅŸi în sufletul omului de astăzi, rătăcind pe o cale cu totul contrară celei pe care ne-a arătat-o Hristos: belÅŸugul, luxul, confortul, bunăstarea omului de carne, falsele miracole ÅŸi mirajele tehnicii moderne, enorma cantitate  a cunoÅŸtinÅ£elor, în  cea mai mare parte inutile, iluzorii ÅŸi uneori dăunătoare, care se acumuleză în creierul supraîncărcat al omului modern, un soi de  obezitate intelectuală care-i înăbuÅŸă sufletul; pe scurt, toate realizările ÅŸi avantajele materiale aduse  de progresul ÅŸtiinÅ£elor moderne au fost plătite prin regres în plan spiritual. Mergând pe urmele lui Iuda, omul modern l-a vândut ÅŸi îl vinde în fiecare zi pe Iisus pentru un automobil, pentru un computer, pentru un telefon portabil… Microscoapele ÅŸi telescoapele moderne cercetează străfundurile materiei ÅŸi ale cosmosului, dar ochii spirituali ai sufletului omenesc sunt mai orbi ca niciodată. Amăgită de mirajele ÅŸtiinÅ£ei lumeÅŸti, omenirea de astăzi a luat o cale rătăcită, care o îndepărtează tot mai mult de singurul adevăr real ÅŸi demn de cunoscut, de căutat, care nu se află pe planeta Marte, nici în găurile negre ale stelelor dispărute, nici în particulele subatomice ÅŸi nicăieri altundeva decît în cuvântul Celui care a spus „Eu sunt calea, adevărul ÅŸi viaÅ£a. Nimeni nu vine la Tatăl meu fără numai prin mine. Dacă  m-aÅ£i fi cunoscut pe mine, ÅŸi pe Tatăl meu l‑aÅ£i fi cunoscut.” (Ioan 14, 6-7). 

Aceasta este singura cunoaÅŸtere adevărată de care avem nevoie, tot aÅŸa cum un om suferind de o boală ucigătoare – ÅŸi toÅ£i suntem acel om – nu trebuie să se îngrijească de nimic altceva decât de aflarea unui leac pentru boala lui, fără de care toate ÅŸtiinÅ£ele lumii nu sunt decât pulbere ÅŸi se vor întoarce în pulbere.

În secolul lui Molière, când credinÅ£a raÅ£ionalistă ÅŸi materialistă a lui Don Juan anunÅ£a deja timpurile moderne, vocea marelui predicator care a fost Bossuet ne avertiza deja de primejdia acestei rătăciri: „O, omule, nu te înÅŸela: viitorul are întorsături prea ciudate, iar pierderile ÅŸi ruina intră prin mult prea multe locuri deodată în soarta omului pentru a fi stăvilite. (…) Există în cugetul omului o dorinÅ£ă avidă de veÅŸnicie; dacă o orientăm cum  trebuie, este salvarea noastră. Dar iată greÅŸeala: omul o leagă de ceea ce-i este pe plac; dacă iubeÅŸte lucrurile vremelnice, ÅŸi le închipuie ca pe ceva veÅŸnic; de aceea caută el pretutindeni propteli pentru această zidire ÅŸubredă, propteli tot atât de ÅŸubrede ca ÅŸi zidirea care i se pare că se clatină. O, omule, vezi-Å£i rătăcirea; dacă doreÅŸti veÅŸnicia, caut-o în ea însăÅŸi ÅŸi nu crede că îi vei putea alcătui temeinicia nezdruncinată din această apă care curge, din aceste nisipuri miÅŸcătoare. O, veÅŸnicie, nu eÅŸti decât în Dumnezeu; acolo voiesc să-mi caut sprijinul, locuinÅ£a, bogăÅ£ia, odihna, ÅŸi în această lume ÅŸi în lumea cealaltă. Amin.” (Bossuet, „Predică despre ambiÅ£ie”).