Ispita cunoașterii

Secolul XX a fost cel mai științific și în același timp cel mai ucigător și mai monstruos veac din istoria omenirii. Există între aceste două trăsături dominante ale secolului trecut un raport de la cauză la efect. Ceea ce numim „știință”, termen care, neînsoțit de un atribut limitativ, pare să indice o cunoaștere totală și definitivă, care nu îngăduie nicio îndoială sau obiecție, a fost și este încă un mit și un idol al timpurilor moderne, „în care tot ce era al lui Dumnezeu va fi dat de acum înainte Cezarului” (Camus, Omul revoltat). „Noțiunea însăși de știință reprezintă un soi de personificare mitologică (…). Există, în toate afirmațiile globale referitoare la știință, o mare proporție de profesiune de credință. (…) Åžtiința a devenit astfel un adevăr prototip, un adevăr model (…). Astfel s-a constituit un mit al detreminismului universal și al unui univers total inteligibil.” (Georges Gusdorf, Mit și Metafizică).

Încă din secolul al XVII-lea,  Don Juan, în versiunea lui Molière, anunță cultul rațiunii și al formulei  matematice, pe care se va întemeia ideologia științifică a timpurilor moderne, ideologie care plănuiește distrugerea credinței în Dumnezeu și înlocuirea acesteia cu un  sistem  ateu și materialist: „SGANARELLE: Cum este posibil să nu credeți deloc în Cer? (…) E un lucru ce nu-l pot suporta; (…) căci trebuie să credem în ceva în această lume. Spuneți-mi, în ce credeți? DON JUAN: Cred că doi și cu doi fac patru, Sganarelle, și că patru și cu patru fac opt. SGANARELLE: Ce frumoasă credință și ce frumoase lucruri sfinte! După câte văd, religia domniei voastre este aritmetica!”.   

În curgerea secolelor următoare, modelul științific, fundamental raționalist și materialist – căci noțiunea modernă de știință acordă științelor exacte și științelor materiei supremația absolută asupra celorlalte discipline – a devenit în mentalitatea colectivă sursa supremă și incontestabilă a adevărului, aidoma unei divinități: „Sub influența materialismului științific, tot ce nu poate fi văzut cu ochii sau atins cu mâna este considerat ca fiind îndoielnic sau devine compromițător, suspect că ar fi ceva metafizic. De acum înainte va fi considerat ca fiind științific, deci  acceptabil, numai ceea ce este în mod evident material sau care poate fi dedus din cauze accesibile simțurilor. (…) Ce este oare, în fond, această materie atotputernică? Este un alt Dumnezeu creator, dar lipsit de caracterul lui antropomorf.”  (C.-G. Jung, Omul în căutarea sufletului său).            

Într-adevăr, acest model universal care îi ia locul lui Dumnezeu și-a pierdut chipul omenesc, pentru că întruchipează mecanica implacabilă și impersonală a legilor naturii, în fața cărora trebuie să se încline toate celalate adevăruri, credințe și valori omenești. Prin urmare, omul nu va mai fi „decât o clapă de pian sau o pedală de orgă; așadar, ceea ce el înfăptuiește nu o face din propria lui voință, ci conform legilor naturii (…). Toate acțiunile omenești vor putea fi, bineînțeles, calculate matematic după aceste legi, la fel ca alogaritmii (…).” (F.-M. Dostoievski, Omul din subterană). Personajul cărții citate mai sus le va răspunde, două secole mai târziu, lui Don Juan și tuturor celor care, din ce în ce mai numeroși, îi împărtășesc credința raționalistă: „doi ori doi egal patru, domnilor, este un principiu de moarte și nu de viață”.      

Căci logica abstractă, mecanică, impersonală, a calculului matematic nu ține nicidecum seamă de persoana omenească reală, vie și unică, nici de viața însăși, care este redusă la un ansamblu de legi generale și de categorii abstracte, de tip matematic: „Åžtiința, așa cum este înțeleasă astăzi, este știința matematică a naturii, care face abstracție de sensibilitate. Dar știința nu poate face abstracție de sensibilitate decât făcând abstracție de viața însăși, pe care o exclude din tematica ei, și procedând astfel nu o poate nicidecum cunoaște.” (Michel Henry, Barbaria).       

Evoluția materialismului așa-zis „științific”, care nu are științific decât numele, a confirmat pe deplin verdictul lui Dostoievski: „Doctrina materialiștilor, inerție universală și mecanică a materiei, este moartea.” („Meditație în fața trupului neînsuflețit al Mariei Dimitrievna”). Într-adevăr, logica matematică și materialismul științific, ridicate la rang de idoli ai timpurilor moderne – „epocă a călăilor filozofi”, ar fi zis Camus –, au dus la apariția sistemelor totalitare, aceste monstruoase uzine de ucis oameni în numele unor modele ideologice abstracte și a unei mitologii materialiste care pretindea că reprezintă adevărul absolut, aidoma unei religii: „Această pretenție este ceea ce se ascunde îndărătul adjectivului „științific” aplicat unor discursuri politice sau ideologice, pentru a le afirma adevărul obiectiv și indiscutabil și pentru a respinge astfel orice eventuală opoziție în beznele unei inexistențe obscurantiste sau iluzorii (…). Abia începem să realizăm întinderea ravagiilor pricinuite de această utilizare a științei ca un fel de incantație magică sau bisericească.” (Henri Atlan, Pe drept sau pe nedrept. Intercritică a științei și a mitului).  

Binefacerile și avantajele de netăgăduit pe care știința ni le-a adus în plan material nu trebuie să ne facă să uităm stricăciunile incalculabile pe care ideologia materialistă – care stă la temelia tuturor științelor moderne – le-a pricinuit în cugetul și în sufletul omului de astăzi, rătăcind pe o cale cu totul contrară celei pe care ne-a arătat-o Hristos: belșugul, luxul, confortul, bunăstarea omului de carne, falsele miracole și mirajele tehnicii moderne, enorma cantitate  a cunoștințelor, în  cea mai mare parte inutile, iluzorii și uneori dăunătoare, care se acumuleză în creierul supraîncărcat al omului modern, un soi de  obezitate intelectuală care-i înăbușă sufletul; pe scurt, toate realizările și avantajele materiale aduse  de progresul științelor moderne au fost plătite prin regres în plan spiritual. Mergând pe urmele lui Iuda, omul modern l-a vândut și îl vinde în fiecare zi pe Iisus pentru un automobil, pentru un computer, pentru un telefon portabil… Microscoapele și telescoapele moderne cercetează străfundurile materiei și ale cosmosului, dar ochii spirituali ai sufletului omenesc sunt mai orbi ca niciodată. Amăgită de mirajele științei lumești, omenirea de astăzi a luat o cale rătăcită, care o îndepărtează tot mai mult de singurul adevăr real și demn de cunoscut, de căutat, care nu se află pe planeta Marte, nici în găurile negre ale stelelor dispărute, nici în particulele subatomice și nicăieri altundeva decît în cuvântul Celui care a spus „Eu sunt calea, adevărul și viața. Nimeni nu vine la Tatăl meu fără numai prin mine. Dacă  m-ați fi cunoscut pe mine, și pe Tatăl meu l‑ați fi cunoscut.” (Ioan 14, 6-7). 

Aceasta este singura cunoaștere adevărată de care avem nevoie, tot așa cum un om suferind de o boală ucigătoare – și toți suntem acel om – nu trebuie să se îngrijească de nimic altceva decât de aflarea unui leac pentru boala lui, fără de care toate științele lumii nu sunt decât pulbere și se vor întoarce în pulbere.

În secolul lui Molière, când credința raționalistă și materialistă a lui Don Juan anunța deja timpurile moderne, vocea marelui predicator care a fost Bossuet ne avertiza deja de primejdia acestei rătăciri: „O, omule, nu te înșela: viitorul are întorsături prea ciudate, iar pierderile și ruina intră prin mult prea multe locuri deodată în soarta omului pentru a fi stăvilite. (…) Există în cugetul omului o dorință avidă de veșnicie; dacă o orientăm cum  trebuie, este salvarea noastră. Dar iată greșeala: omul o leagă de ceea ce-i este pe plac; dacă iubește lucrurile vremelnice, și le închipuie ca pe ceva veșnic; de aceea caută el pretutindeni propteli pentru această zidire șubredă, propteli tot atât de șubrede ca și zidirea care i se pare că se clatină. O, omule, vezi-ți rătăcirea; dacă dorești veșnicia, caut-o în ea însăși și nu crede că îi vei putea alcătui temeinicia nezdruncinată din această apă care curge, din aceste nisipuri mișcătoare. O, veșnicie, nu ești decât în Dumnezeu; acolo voiesc să-mi caut sprijinul, locuința, bogăția, odihna, și în această lume și în lumea cealaltă. Amin.” (Bossuet, „Predică despre ambiție”).