Nașterea Domnului este începutul și altor nașteri: omul cel vechi se preschimbă și se naște la o nouă viață, în Duh, iar îngerii care neîncetat Îl slăvesc pe Dumnezeu în Cer dau naștere la cântarea de pe pământ, îl învață pe omul cel nou să cânte Pruncului Împărat. De atunci avem în Biserică imnografia, care se ocupă cu scrierea imnurilor. Dar ce este un imn? Este un text (poetic) prin care se expune un eveniment din istoria mântuirii sau din viața unui sfânt. Și de ce ele trebuie cântate în cadrul slujbelor? Pentru că aceasta este rânduiala pe care am învățat‑o de la îngeri. Și ce poate fi mai înălțător decât cântarea îngerească?! Este atât de necuprinsă în cuvânt, încât până azi circulă în popor o expresie referitoare la cineva care cântă frumos, şi despre care se zice: „cântă îngerește”. În Noaptea de Crăciun, prin cântarea îngerilor s‑a născut imnografia bizantină, după cum afirmă profesorul emerit Grigorios Sthatis, de la Conservatorul de Stat din Atena. Atunci s‑a auzit pentru prima dată „Slavă întru cei de Sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire!”. Acest imn a intrat în rânduiala liturgică până în zilele noastre. Îl regăsim în principalele slujbe, după cum urmează: la Pavecernița Mică (după psalmul 142), la Sfânta Liturghie (la închinarea preotului înainte de binecuvântarea mare), la Utrenie (la începutul celor șase psalmi și în final, la Doxologie). Utrenia, deși este situată la mijloc în ciclul liturgic, am menționat‑o la sfârșit din două motive: pe de o parte pentru că este singura slujbă în cadrul căreia acest imn angelic apare de două ori, deschizând și închizând slujba, iar pe de altă parte pentru că acest imn este primul vers al Doxologiei Mari, care de veacuri este compusă de către toți marii autori pe toate glasurile muzicii bizantine, în toate genurile și în toate tacturile. 

Muzica psaltică, muzica bizantină sau de tradiție bizantină, psaltichia, sunt doar denumiri diferite ale muzicii Bisericii lui Hristos. Această muzică este de sorginte divino‑umană, după chipul Bisericii, avându‑şi începutul, rădăcinile, în cer și ramurile pe pământ, în inimile și în glasurile cântăreților. În Noul Testament vedem că la Nașterea Domnului avem prima mărturie despre cântarea îngerească, a Puterilor celor netrupești. Mai vedem însă că există și alte mărturii neotestamentare despre acest aspect; şi Mântuitorul, dimpreună cu Sfinții Apostoli, au psalmodiat. În Evanghelia după Matei (26, 30), ni se spune că „după ce au cântat laude, au ieșit la Muntele Măslinilor”. Prin persoana Mântuitorului, cântarea îngerească „s‑a înnomenit” și a trecut la Sfinții Apostoli și la urmașii lor, episcopi, preoți, diaconi, la primii creștini care au cântat și la toți ceilalți credincioși. În Biserica Primară s‑a folosit, drept carte de căpătâi în cult, Cartea Psalmilor din Vechiul Testament, psalmii fiind în același timp „materia primă”, sursa de inspirație pentru compozițiile ulterioare. Dar „melodiile şi duhul lor, precum şi tempoul, dulceaţa, felul cântării, au fost păstrate prin Duhul Sfânt, Care este şi Autorul tuturor artelor revelate ale Bisericii şi Păstrătorul lor, neschimbate [cum au rămas] de‑a lungul a două mii de ani şi de‑a latul întregului pământ”.

Imnurile prin care cântăm Nașterea Mântuitorului în fiecare an sunt foarte vechi. Avem mărturii din secolele VIII‑IX asupra unor sihiri din cadrul vecerniei care precede praznicul. O astfel de compoziție veche este Slava..., de la „Doamne strigat‑am...” încolo. Toți cei care participăm în 24 decembrie la Vecernia Mare auzim:

 Această stihiră este alcătuită de Sfânta Casia sau Casiana, monahie din sec al IX‑lea, născută la Constantinopol într‑o familie de aristocrați, cam prin anul 810. Biserica Greacă o sărbătorește ca sfântă cuvioasă în data de 7 septembrie. Casiana este singura femeie imnograf din cuprinsul Imperiului Bizantin de la care ni s‑au păstrat compoziții până în zilele noastre. Slava... de la Vecernia Crăciunului este una dintre ele și se regăsește în manuscrise din secolele XI‑XVI. Textul surprinde antinomii referitoare la împărăția lumească și la cea cerească, la împăratul pământesc și la Cel ceresc, la înscrierea populației (primul referendum) și la înscrierea credincioșilor în Cartea Vieții, prin credința în Dumnezeu Cel de curând ivit; tuturor acestora li se adaugă concluzia, Mare este mila Ta, Doamne, slavă Ție! Și da, fără de sfârșit este mila lui Emanuel, căci El a ales să fie cu noi. Dar, mai presus de cuvânt, El este nu doar cu noi, ci și în noi. Etimologic, „Emanuel” vine din ebraicul Im mano El, care se traduce prin Cu noi este Dumnezeu, dar unii cercetători spun că acest im aduce mai mult cu în noi decât de cu noi. Pe scurt, Pruncul Împărat, Ziditorul, Emanuel este cu noi și în noi. Se naște în inimile noastre înghețate, adevărate peșteri întunecate, unde suntem chemați să intrăm, iar acolo să Îl întâlnim și să „Îl creștem mare pe Hristos”, până într‑atât încât să ne cuprindă ființa și să Îl auzim cum cântă în inimile noastre, învățându‑ne de‑a pururea cum să Îl slăvim, cu inima curată și smerită, curățită de El și cu de la El învățată smerenia! 

Monahia Timoteia