Sora lor a venit ÅŸi ea să fie călăuzită duhovniceÅŸte de ei, ÅŸi a devenit stareÅ£a unei mă­năstiri zidite pe un vârf de stâncă deasupra Lauconnei : numită Baume („peÅŸtera”), în care trăiau mai mult de o sută de călugăriÅ£e. Multe dintre ele erau surori sau rude ale că­lugărilor din cele două mănăstiri, dar păstrau o viaÅ£ă de aspră zăvorâre, socotindu-se deja moarte pentru lume ÅŸi legăturile trupeÅŸti.

Cei doi sfinÅ£i călăuzeau împreună cele două mănăstiri, în unime dumnezeiască, în ciuda diferenÅ£elor de caracter pe care harul le făcea complementare. Căci dacă preafe­ricitul Roman era foarte milostiv faÅ£ă de toÅ£i ÅŸi păstra mereu un calm desăvârÅŸit, fratele său era mai aspru ÅŸi ÅŸtia să corecteze cu tă­rie abaterile ucenicilor săi. Roman nu im­punea fraÅ£ilor mai multe nevoinÅ£e decât le era voia, în timp ce Lupicin se făcea pildă tuturor, arătând că prin harul lui Dumnezeu legile firii se pot birui. DepăÅŸind într-adevăr prin asprimea sa pe PărinÅ£ii răsăriteni, care luptau într-o climă mai blândă, nu purta de­cât o cămaÅŸă de păr în orice vreme, nicioda­tă nu se culca în pat, nu folosea untdelem­nul ÅŸi în ultimii opt ani din viaÅ£a sa nu a băut niciodată apă, mulÅ£umindu-se să ia drept hrană ÅŸi băutură puÅ£ină pâine înmuiată.

Pe când Lupicin cerea de la toÅ£i aceeaÅŸi desăvârÅŸire ÅŸi se arăta rezervat cu primirea celor care voiau să intre în mănăstire, Roman primea fără diferenÅ£e pe toÅ£i cei care veneau, chiar dacă apoi unii dintre ei părăseau mă­năstirea. Cum unul dintre bătrâni îi repro­ÅŸa cu amărăciune acest lucru ÅŸi îi sugera să nu păstreze decât pe cei care făceau dovada unei adevărate vocaÅ£ii monastice în încer­cări, sfântul a răspuns că numai Dumnezeu cunoaÅŸte adâncul inimilor ÅŸi că chiar la cei care au căzut, seminÅ£ele virtuÅ£ii semănate în timpul ÅŸederii la mănăstire pot da roadele unei pocăinÅ£e mântuitoare.

Faima Sfântului Roman ajungând până la Sfântul Ilarie de Arles [5 mai], care era mai marele Bisericii Galilor, acesta l-a hi­rotonit preot în timpul unei ÅŸederi la Besangon, pentru a putea sluji pentru ne­voile liturgice ale obÅŸtei (444). Însă Roman ÅŸtia atât de bine să se păstreze în smere­nie, încât în afara slujirii DumnezeieÅŸtii Liturghii, era greu să-l deosebească cine­va de ceilalÅ£i fraÅ£i.

DeÅŸi mai mare, Sfântul Roman ceda ade­sea lui Lupicin iniÅ£iativa călăuzirii mănăsti­rii, însă îl depăÅŸea prin bunătate ÅŸi răbdare. Într-un an în care fusese o recoltă bogată, călugării de la Condat s-au lăsat pe tânjeală ÅŸi s-au ridicat cu semeÅ£ie împotriva lui Roman care văzând că certările sale blânde nu aveau nici un rezultat, a făcut apel la Lupicin. Îndată ce a ajuns la Condat, aces­ta a cerut să se servească la masă o supă fără gust, aÅŸa cum avea el obiceiul să mănânce. Această poruncă a fost urmată pe loc de ple­carea a doisprezece călugări care trăiau în neorânduială ÅŸi care nu au putut răbda aceas­tă întoarcere la asprime. Apoi, Sfântul Roman a izbutit să aducă ÅŸi pe aceste oi rătăcite la staul, prin lacrimi ÅŸi rugăciuni fierbinÅ£i.

Ca un tată a cărui grijă era păstrarea uni­tăÅ£ii comunităÅ£ii monastice care se înfiripa­se la Condat, Roman cerceta adesea meto- curile pentru a învăÅ£a pe ucenici ÅŸi a-i întări în nădejdea bunătăÅ£ilor ce vor să vină. La în­toarcerea dintr-un pelerinaj la mormântul mucenicilor din Legiunea Tebană la Sfântul Mavrichie de Agaune³, s-a oprit într-o zi în apropiere de Geneva, într-o colibă aflată pe marginea drumului, în care trăiau doi le­proÅŸi, pe care i-a vindecat sărutându-i cu dragoste. BucuroÅŸi, aceÅŸtia au alergat să ves­tească minunea la Geneva, unde sfântul a fost primit cu cinste de toată populaÅ£ia ora­ÅŸului. Apoi, după ce a vindecat bolnavii ÅŸi a îndemnat poporul să rămână neclintit în cre­dinÅ£ă, s-a grăbit să se întoarcă la mănăstirea sa. Sfântul Roman s-a săvârÅŸit cu pace, câÅ£i­va ani mai târziu, la 28 februarie 465, în Mănăstirea Baume, dând tuturor celor care erau de faÅ£ă pacea lui Hristos pe care o păs­trase el însuÅŸi toată viaÅ£a datorită curăÅ£iei ÅŸi blândeÅ£ii sufletului său.

A încredinÅ£at călăuzirea celor două mă­năstiri Sfântului Lupicin care, sălăÅŸluit la Lauconne, a pus un locÅ£iitor la Condat. Cu autoritatea harului dumnezeiesc a călăuzit oÅŸtile călugărilor din Jura, ridicându-i prin pilda lui, cu delicateÅ£e ÅŸi iubire, învăÅ£ându-i să urmeze cu ÅŸtiinÅ£ă calea împărătească a vir­tuÅ£ii, care nu se abate nici la dreapta, prin prea multă asprime, nici la stânga printr-o delăsa­re întunecată. Când, în vârstă fiind ÅŸi măci­nat de boală, a ajuns la ceasul cel de pe urmă, ucenicii săi au vrut să-i dea să bea un pahar cu apă în care puseseră puÅ£ină miere. Lupicin a gustat, apoi s-a dat deodată la o parte, zi­când: „DuÅŸmane, chiar ÅŸi la sfârÅŸit, încerci să înÅŸeli smerenia mea prin momeala unei dul- ceÅ£i trecătoare!” Apoi a trecut la Hristos cu veselă grăbire (în jurul anului 480). A fost în­gropat la Mănăstirea Lauconne pe care a îm­podobit-o mai apoi cu multe minuni³.

Sinaxarul Părintelui Macarie Simonopetritul, luna februarie