CuvioÅŸii Roman ÅŸi Lupicin ÃŽntemeietorii Mănăstirii Condat din Jura
publicat in Sinaxar pe 11 Ianuarie 2017, 19:42
Sfântul Roman1 s-a născut în jurul anului 400 în sânul unei familii de neam din Franche-Comte, Å£inut în care viaÅ£a mănăstirească era încă necunoscută. RenunÅ£ând la căsătorie, s-a dus să trăiască pentru câtva timp într-o mănăstire de la Lyon, în preajma stareÅ£ului Sabin, care i-a transmis cele începătoare ale vieÅ£ii îngereÅŸti pe care le moÅŸtenise el însuÅŸi de la PărinÅ£ii Răsăritului ÅŸi de la călugării de la Lerins. Ajuns la vârsta de treizeci ÅŸi cinci de ani, Roman s-a adâncit singur în pădurile dese din masivul Jura, neluând cu sine decât Sfânta Scriptură, Patericul ÅŸi InstituÅ£iile Chinoviei de Sfântul Cassian [29 febr.]. S-a aÅŸezat într-un loc izolat ÅŸi greu de pătruns, închis între trei munÅ£i ÅŸi la confluenÅ£a a două ape, pe nume Condat. Nu avea drept adăpost decât ramurile unui brad mare, ÅŸi îÅŸi închina tot timpul rugăciunii ÅŸi lecturii, hrănindu-se cu fructe sălbatice ÅŸi din roadele muncii mâinilor sale.
A rămas aici câÅ£iva ani, uitat de lumea pe care el însuÅŸi mai întâi o uitase din iubire pentru Dumnezeu, până în ziua în care fratele său mai tânăr, Lupicin, care fusese prins fără voia lui în legăturile căsătoriei, dar redevenise liber în urma morÅ£ii tatălui ÅŸi a soÅ£iei sale, a venit să i se alăture, la invitaÅ£ia lui Roman care i se arătase în vedenie. UniÅ£i prin sfânta milostenie mai mult decât prin legăturile trupeÅŸti, ÅŸi întrecându-se cu înflăcărare în nevoinÅ£e, cei doi fraÅ£i au izbutit să treacă cu înÅ£elepciune de piedicile diavolului care voia să semene între ei discordia. După puÅ£in timp, buna mireasmă a virtuÅ£ilor lor s-a răspândit de la sine în văile dimprejur, ÅŸi un număr din ce în ce mai mare de prieteni ai lui Dumnezeu au venit să li se alăture pentru a urma ÅŸi ei viaÅ£a lor. Li se aduceau ÅŸi bolnavi ÅŸi îndrăciÅ£i, care o dată vindecaÅ£i prin rugăciunile lor, cereau adesea să rămână ÅŸi ei pe lângă cei doi sfinÅ£i. Åži-au aÅŸezat mai întâi ucenicii în niÅŸte colibe sărăcăcioase în jurul bradului, iar apoi, fiindcă locul nu mai putea încăpea obÅŸtea care sporea neîncetat, Lupicin a întemeiat la mică depărtare de acolo o a doua mănăstire, numită Lauconne2. De acolo, ucenicii lor s-au răspândit dincolo de Jura, în Vosges ÅŸi până în Germania, astfel că întemeierea obÅŸtei de la Condat poate fi considerată ca o etapă hotărâtoare în răspândirea monahismului provenit de la PărinÅ£ii Răsăritului.
Sora lor a venit ÅŸi ea să fie călăuzită duhovniceÅŸte de ei, ÅŸi a devenit stareÅ£a unei mănăstiri zidite pe un vârf de stâncă deasupra Lauconnei : numită Baume („peÅŸtera”), în care trăiau mai mult de o sută de călugăriÅ£e. Multe dintre ele erau surori sau rude ale călugărilor din cele două mănăstiri, dar păstrau o viaÅ£ă de aspră zăvorâre, socotindu-se deja moarte pentru lume ÅŸi legăturile trupeÅŸti.
Cei doi sfinÅ£i călăuzeau împreună cele două mănăstiri, în unime dumnezeiască, în ciuda diferenÅ£elor de caracter pe care harul le făcea complementare. Căci dacă preafericitul Roman era foarte milostiv faÅ£ă de toÅ£i ÅŸi păstra mereu un calm desăvârÅŸit, fratele său era mai aspru ÅŸi ÅŸtia să corecteze cu tărie abaterile ucenicilor săi. Roman nu impunea fraÅ£ilor mai multe nevoinÅ£e decât le era voia, în timp ce Lupicin se făcea pildă tuturor, arătând că prin harul lui Dumnezeu legile firii se pot birui. DepăÅŸind într-adevăr prin asprimea sa pe PărinÅ£ii răsăriteni, care luptau într-o climă mai blândă, nu purta decât o cămaÅŸă de păr în orice vreme, niciodată nu se culca în pat, nu folosea untdelemnul ÅŸi în ultimii opt ani din viaÅ£a sa nu a băut niciodată apă, mulÅ£umindu-se să ia drept hrană ÅŸi băutură puÅ£ină pâine înmuiată.
Pe când Lupicin cerea de la toÅ£i aceeaÅŸi desăvârÅŸire ÅŸi se arăta rezervat cu primirea celor care voiau să intre în mănăstire, Roman primea fără diferenÅ£e pe toÅ£i cei care veneau, chiar dacă apoi unii dintre ei părăseau mănăstirea. Cum unul dintre bătrâni îi reproÅŸa cu amărăciune acest lucru ÅŸi îi sugera să nu păstreze decât pe cei care făceau dovada unei adevărate vocaÅ£ii monastice în încercări, sfântul a răspuns că numai Dumnezeu cunoaÅŸte adâncul inimilor ÅŸi că chiar la cei care au căzut, seminÅ£ele virtuÅ£ii semănate în timpul ÅŸederii la mănăstire pot da roadele unei pocăinÅ£e mântuitoare.
Faima Sfântului Roman ajungând până la Sfântul Ilarie de Arles [5 mai], care era mai marele Bisericii Galilor, acesta l-a hirotonit preot în timpul unei ÅŸederi la Besangon, pentru a putea sluji pentru nevoile liturgice ale obÅŸtei (444). Însă Roman ÅŸtia atât de bine să se păstreze în smerenie, încât în afara slujirii DumnezeieÅŸtii Liturghii, era greu să-l deosebească cineva de ceilalÅ£i fraÅ£i.
DeÅŸi mai mare, Sfântul Roman ceda adesea lui Lupicin iniÅ£iativa călăuzirii mănăstirii, însă îl depăÅŸea prin bunătate ÅŸi răbdare. Într-un an în care fusese o recoltă bogată, călugării de la Condat s-au lăsat pe tânjeală ÅŸi s-au ridicat cu semeÅ£ie împotriva lui Roman care văzând că certările sale blânde nu aveau nici un rezultat, a făcut apel la Lupicin. Îndată ce a ajuns la Condat, acesta a cerut să se servească la masă o supă fără gust, aÅŸa cum avea el obiceiul să mănânce. Această poruncă a fost urmată pe loc de plecarea a doisprezece călugări care trăiau în neorânduială ÅŸi care nu au putut răbda această întoarcere la asprime. Apoi, Sfântul Roman a izbutit să aducă ÅŸi pe aceste oi rătăcite la staul, prin lacrimi ÅŸi rugăciuni fierbinÅ£i.
Ca un tată a cărui grijă era păstrarea unităÅ£ii comunităÅ£ii monastice care se înfiripase la Condat, Roman cerceta adesea meto- curile pentru a învăÅ£a pe ucenici ÅŸi a-i întări în nădejdea bunătăÅ£ilor ce vor să vină. La întoarcerea dintr-un pelerinaj la mormântul mucenicilor din Legiunea Tebană la Sfântul Mavrichie de Agaune3, s-a oprit într-o zi în apropiere de Geneva, într-o colibă aflată pe marginea drumului, în care trăiau doi leproÅŸi, pe care i-a vindecat sărutându-i cu dragoste. BucuroÅŸi, aceÅŸtia au alergat să vestească minunea la Geneva, unde sfântul a fost primit cu cinste de toată populaÅ£ia oraÅŸului. Apoi, după ce a vindecat bolnavii ÅŸi a îndemnat poporul să rămână neclintit în credinÅ£ă, s-a grăbit să se întoarcă la mănăstirea sa. Sfântul Roman s-a săvârÅŸit cu pace, câÅ£iva ani mai târziu, la 28 februarie 465, în Mănăstirea Baume, dând tuturor celor care erau de faÅ£ă pacea lui Hristos pe care o păstrase el însuÅŸi toată viaÅ£a datorită curăÅ£iei ÅŸi blândeÅ£ii sufletului său.
A încredinÅ£at călăuzirea celor două mănăstiri Sfântului Lupicin care, sălăÅŸluit la Lauconne, a pus un locÅ£iitor la Condat. Cu autoritatea harului dumnezeiesc a călăuzit oÅŸtile călugărilor din Jura, ridicându-i prin pilda lui, cu delicateÅ£e ÅŸi iubire, învăÅ£ându-i să urmeze cu ÅŸtiinÅ£ă calea împărătească a virtuÅ£ii, care nu se abate nici la dreapta, prin prea multă asprime, nici la stânga printr-o delăsare întunecată. Când, în vârstă fiind ÅŸi măcinat de boală, a ajuns la ceasul cel de pe urmă, ucenicii săi au vrut să-i dea să bea un pahar cu apă în care puseseră puÅ£ină miere. Lupicin a gustat, apoi s-a dat deodată la o parte, zicând: „DuÅŸmane, chiar ÅŸi la sfârÅŸit, încerci să înÅŸeli smerenia mea prin momeala unei dul- ceÅ£i trecătoare!” Apoi a trecut la Hristos cu veselă grăbire (în jurul anului 480). A fost îngropat la Mănăstirea Lauconne pe care a împodobit-o mai apoi cu multe minuni3.
Sinaxarul Părintelui Macarie Simonopetritul, luna februarie