Valentin Voino‑Iaseneski se naște la 9 mai 1877 în orașul rusesc Kerci (ca o coincidență, în ziua în care România își declara independența), într‑o familie mixtă, atât etnic cât și confesional. Tatăl este polonez și catolic practicant, iar mama rusoaică ortodoxă (fig. 1). Pasionat în adolescență de pictură, urmează cursurile unei școli de artă din Kiev, apoi se reorientează și urmează cursurile Facultății de Medicină din Kiev. În timpul facultății, ca orice iubitor de artă, este pasionat în primul rând de anatomie, astfel încât va promova examenele cu calificative foarte bune. Spre surprinderea tuturor colegilor, care îi întrevedeau un viitor strălucit în mediul academic, Valentin decide să se facă medic de țară, pentru a fi mai aproape de pacientul nevoiaș. Astfel, după terminarea facultății alege să plece ca medic în extremul orient rus, în orașul Cita, unde, în timpul războiului ruso‑japonez, va lucra într‑un spital militar (fig. 2). Acolo o va cunoaște și pe viitoarea lui soție, alături de care va pleca în spitalele din Ardatov și Verhnii Liubaj (unde i se vor naște și primii copii, Mișa și Elena). Experiența din aceste spitale i‑a demonstrat că anestezia generală este riscantă și necesită un personal specializat, bine instruit, astfel că în 1908 pleacă la Moscova pentru a studia anestezia regională în cadrul studiilor doctorale, pe care și le va termina în 1915 (fig. 3). Punctul de plecare în studiul anesteziei regionale este cartea profesorului Heinrich Braun (1862‑1934), Anestezia locală, fundamentarea ei științifică și aplicațiile practice. În cadrul studiilor doctorale va citi peste 500 de articole de specialitate și va face sute de injectări cu gelatină colorată în cadavre, pentru a găsi cele mai bune repere anatomice în abordarea nervilor pe care dorea să îi anestezieze.  Iată pe scurt îmbunătățirile aduse tehnicilor anestezice ale nervilor femural și sciatic.

În ce privește nervul femural, prima tehnică anestezică este descrisă de Läwen, în 1911. Aceasta presupunea injectarea a 5 ml de novocaină 2% şi adrenalină direct sub ligamentul lui Poupart, la 1‑1,5 cm lateral de artera femurală și la o adâncime de ½ ‑ 1 cm, intrând cu acul perpendicular pe suprafața pielii. Experimentele efectuate pe 11 cadavre, în care injectase gelatină colorată după reperele de mai sus, au evidențiat că gelatina a lovit mușchiul psoas și intima vaselor femurale, dar niciodată nu a atins nervul femural. Profesorul recomandă ca acul să fie introdus mai aproape de artera femurală, iar direcția trebuie să fie oblică în raport cu pielea și în sus, sub ligamentul lui Poupart (pentru a fi sigur că va găsi nervul nedivizat). Elementul de noutate îl reprezintă verificarea localizării corecte a nervului. Se recomandă aşadar ca injectarea anestezicului să fie făcută doar după ce s‑au obținut parestezii pe traiectul nervului femural, în urma contactului cu acul seringii (pe vremea aceea stimulatoarele electrice nu se inventaseră).

În cazul anesteziei de nerv sciatic, Valentin Voino‑Iaseneski va verifica tehnica lui Braun pe 35 de cadavre (70 de nervi), observând că în urma injecțiilor cu gelatină colorată nervul este atins în 53 de cazuri (din 70). Astfel încât propune ca injectarea să se facă cu acul orientat vertical, în jos, în locul unde linia orizontală care trece prin marele trohanter al femurului intersectează linia verticală ce trece prin protuberanță ischiatică, la o adâncime de 7‑8 cm, controlul fiind reprezentat de apariția paresteziilor. Volumul de anestezic necesar este de 10 ml, novocaina 2% + adrenalină, iar timpul de instalare de 5‑15 minute.

Pe lângă contribuțiile la dezvoltarea anesteziei regionale, profesorul va face și câteva recomandări, revoluționare pentru acei ani, în ceea ce privește anestezia generală. De pildă recomandarea ca pacientul să fie adormit înainte de a intra în sala de operație, pentru a‑i reduce stresul psihologic indus de vederea „halatelor albe”, a aparaturii și a instrumentarului. De asemenea, profesorul recomanda ca pacientul să fie încălzit în timpul operației, pentru a preveni hipotermia intraoperatorie.

După ce desfășoară o activitate de 13 ani ca medic de țară va pleca la spitalul din Taşkent, unde, o dată cu deschiderea universității, în 1920, devine profesor de anatomie și chirurgie topografică. Tot aici va începe să redacteze și lucrarea sa de căpătâi, Eseuri de chirurgie septică. În timpul celui de‑al doilea război mondial va lucra într‑unul din spitalele militare din Krasnoiarsk, cel mai estic punct de evacuare a răniților, unde va fi numit consultant al tuturor spitalelor din acea regiune (fig. 4). Munca asiduă pe care o desfășoară în spital, de dimineață până seara, la care se adaugă suferința profundă pentru pierderea fiecărui pacient, va face ca din 1942 profesorul să sufere de sindromul de epuizare, burn‑out, cum am spune astăzi, dar pe atunci se chema nevroză astenică, fapt care îl va ţintui la pat săptămâni întregi. Între timp finalizează lucrul la Eseuri de chirurgie septică și Rezecții tardive în cazuri de răni infectate ale articulațiilor mari, pentru care, în 1946, va primi premiul Stalin clasa întâi pentru medicină. 

Valoarea sa ca medic și ca dascăl este cunoscută în toată Rusia, încă de la începuturile activității sale, iar cel mai elocvent exemplu este schimbul de scrisori cu profesorul Pavlov, din 1925 (cu ocazia aniversării profesorului). Își începe scrisoarea astfel: „Iubite în Hristos frate și profund stimate coleg, Ivan Petrovici. Am aflat de curând de despre sărbătorirea dumneavoastră, care a avut loc cu prilejul aniversării a 75 de ani de viață acoperită de slavă… Vă rog să primiți și felicitarea mea întârziată.”; iar Pavlov îi răspunde: „În vremuri grele, pline de necazuri, cu neputință de ocolit pentru cei care gândesc și simt omenește… sunt alături cu tot sufletul de mucenicia dumneavoastră. Al dumneavoastră sincer devotat, Ivan Pavlov.”.

Pot părea surprinzătoare cuvintele „mucenicia dumneavoastră”, dar Pavlov (absolvent de seminar și mărturisitor al credinței) știa ce spune. După moartea soției de TBC și instalarea comunismului, Valentin alege să devină preot, iar din 1923 devine episcop de Tașkent și Turkestan (primind numele de Luca – fig. 5). În 1942 este făcut arhiepiscop de Krasnoiarsk și Enisei, din 1944 arhiepiscop de Tambov și Miciurinsk, iar mai apoi arhiepiscop de Simferopol, până în 1961. Alegerea unui asemenea drum în acea perioadă nu avea cum să nu ducă la prigoană, arestări și deportări. Iar în exilul de la Turuhansk și Arhangelsk va ajunge aproape de suferinzii arestaţi care aveau nevoie de știința și de lumina lui. Însă cea mai grea perioadă o va avea de îndurat în timpul celui mai crud șef al poliției politice (NKVD), Nikolai Iejov. Oficial anchetat pentru spionaj (deși anchetatorii nu îi pot spune, nici ei, pentru cine a spionat), în realitate i se cere să renunțe la haina preoțească, ceea ce episcopul Luca va refuza (fig. 6). Este supus de două ori unor interogatorii continue, vreme de 11 zile și nopți, timp în care, datorită epuizării, începe să aibă halucinații, care vor dispărea însă o dată cu încetarea anchetelor. Şi în închisoare Luca este o lumină pentru cei din celulă, care îi cer binecuvântarea înainte de a pleca la interogatorii. Începerea celui de‑al doilea război mondial va însemna și sfârșitul prigoanei, deoarece va fi nevoie de el ca doctor. După terminarea războiului starea de sănătate începe să i se agraveze, astfel că în ultimii ani de viață își va pierde vederea. Exemplul vieții lui de medic desăvârșit și de ierarh ortodox (fig. 7), alături de alți medici mărturisitori, de pildă Ivan Pavlov și Vladimir Filatov, va determina un grup de tineri francezi să treacă la ortodoxie. Moare pe 11 iunie 1961, la Simferopol. Poliția și autoritățiile celui mai ateu regim din lume nu pot opri ieșirea în stradă a mii de oameni, care vor să se alăture cortegiului funerar. Va fi canonizat ca Sfânt de Biserica Ortodoxă Rusă în ziua de  25 mai 1996, având data de prăznuire pe 11 iunie.  

Sfântul Luca este un model de savant, de doctor care s‑a jertfit până la epuizare pentru aproapele lui. A fost un apostol al Hristos și un exemplu al faptului că sfinții sunt și ei oameni, cu bucurii, cu tristeți, cu neputințe. Întreaga lui viață a stat sub semnul iubirii pentru familie, prieteni, suferinzi, călăi. Chiar și pătimirea a iubit‑o, considerând că îi „curățește în mod minunat sufletul”. Astfel iubind, Dumnezeu l‑a arătat biruitor.

Articolul a apărut în revista Viaţa Medicală,
nr. 24 (1532), din 14 iunie 2019

Bibliografie

• Arhiepiskop Luka, Ia poliubil stradanie, Editura Sfântul Ignatie al Stavropolei, Moskova, 1999.
• V. F. Iaseneski‑Voino, Regionarnaia Anestezia (Dizertatia), Tipografia A. E. Kollins, Petrograd, 1915.

Jurământul Sfântului Luca al Crimeei, Doctorul fără de Arginți