Răul nelămurit ÅŸi incurabil înrădăcinat în om, evocat de filozoful danez, nu are la origine o cauză psihologică, adică un dezechilibru nervos legat de viaÅ£a personală a individului – de aceea niciun fel de psihanaliză sau psihoterapie nu va putea să-l lecuiască – ci este o boală de natură spirituală ÅŸi o categorie ontologică specifică fiinÅ£ei omeneÅŸti, care este „o sinteză de infinit ÅŸi de finit, de vremelnicie ÅŸi de veÅŸnicie, de libertate ÅŸi de necesitate”. Atâta timp cât nu va fi realizat – după exemplul lui Hristos – o unitate desăvârÅŸită între aceste două naturi, vremelnică ÅŸi veÅŸnică, omenească ÅŸi dumnezeiască, „atâta timp deci cât nu reuÅŸeÅŸte să devină el însuÅŸi, eul nu este el însuÅŸi; iar a nu fi sine însuÅŸi este deznădejdea”. De aceea, „cazul rar nu este de a fi deznădăjduit, ci dimpotrivă, este rar, rarisim, ca cineva să nu fie astfel cu adevărat”.

Acest rău fundamental, care ne însoÅ£eÅŸte, în mod mai mult sau mai puÅ£in ascuns sau vădit, de-a lungul întregii noastre existenÅ£e, ÅŸi care stăruie în zonele umbrite ale cugetului chiar ÅŸi în rarele momente când ne credem cu desăvârÅŸire fericiÅ£i – o fericire care nu durează, fiind ea însăÅŸi o sursă de deznădejde –, nu este nimic altceva decât pecetea, în fiecare dintre noi, a păcatului originar, prin care făptura omenească a rupt alianÅ£a cu Creatorul ei, condamnându-se astfel ea însăÅŸi, ca ÅŸi descendenÅ£a ei, la această nefericire ontologică pe care o numim viaÅ£ă, dar care nu este decât o alunecare, mai mult sau mai puÅ£in lentă sau rapidă, către moarte: „Alergăm fără grijă către prăpastie, după ce am pus ceva înaintea ochilor care să ne împiedice de a o vedea” (Pascal).

Astfel, contrar dictonului francez binecunoscut „cât timp există viaÅ£ă, există speranÅ£ă”, suntem fără îndoială mai aproape de adevăr spunând că atâta timp cât există viaÅ£ă, există ÅŸi deznădejde...

Dar o boală încă ÅŸi mai gravă decât acest rău inevitabil – care ne aminteÅŸte în fiecare clipă căderea în păcat dar ÅŸi posibilitatea mântuirii – este de a da uitării existenÅ£a acestui rău ÅŸi de a-l considera ca fiind starea noastră normală: „Un alt semn îngrozitor al acestei boli, cea mai gravă dintre toate, este pentru mine faptul că ea poate rămâne tăinuită, că se poate ascunde atât de bine în om, încât acesta să nu aibă habar de ea”. Răul cel mai de temut nu este deznădejdea ea însăÅŸi – stare firească a omului căzut în păcat, care poartă într-însa ÅŸi făgăduinÅ£a mântuirii – ci uitarea sau neÅŸtiinÅ£a acestui rău ontologic, cu alte cuvinte uitarea sau neÅŸtiinÅ£a a ceea ce suntem cu adevărat. Un bolnav care nu are cunoÅŸtinÅ£ă de boala lui, nu are nicio ÅŸansă de a se vindeca. Tot aÅŸa, boala ucigătoare a sufletului – cu mult mai răspândită în zilele noastre decât pe vremea lui Kierkegaard (1813-1855 ) – „este inconÅŸtienÅ£a în care trăiesc oamenii neÅŸtiutori de destinul lor spiritual”. De aici „toată această falsă nepăsare, această falsă mulÅ£umire de a trăi, care este însăÅŸi deznădejdea”. Căci „aÅŸa cum există boli imaginare, există ÅŸi o sănătate imaginară”.

Filozoful danez defineÅŸte astfel – cu o clarviziune profetică – răul cel mai adânc ÅŸi mai primejdios al societăÅ£ilor noastre moderne, care suferă de boala sănătăÅ£ii lor imaginare. Moda occidentală a aÅŸa zisei gândiri pozitive – un fel de terapie prin autosugestie care vrea să ne convingă că totul merge cum nu se poate mai bine în cea mai bună lume posibilă – , este una din nenumăratele forme de publicitate mincinoasă din zilele noastre, care pretinde că cel mai bun leac împotriva răului este de a-i nega existenÅ£a sau de a-l da uitării: „Oamenii, nefiind în stare să se vindece de moarte, de neputinÅ£ă, de neÅŸtiinÅ£ă, au găsit cu cale, pentru a trăi fericiÅ£i, să nu se mai gândească la ele” (Pascal).

Oricare ar fi natura ÅŸi cauzele sociale, politice, economice, trupeÅŸti, psihologice sau de orice alt fel, ale suferinÅ£elor ÅŸi nenorocirilor, individuale sau colective, care se abat asupra omului, răul esenÅ£ial ÅŸi statornic care constituie fundalul întregii existenÅ£e omeneÅŸti, „constă în nefericirea condiÅ£iei noastre naturale, ÅŸubredă ÅŸi muritoare, atât de jalnică încât nimic nu ne poate aduce alinare atunci când cugetăm îndeaproape la aceasta” (Pascal).

Într-adevăr, dacă ne gândim bine, existenÅ£a omenească nu este decât un drum, mai mult sau mai puÅ£in lung sau scurt, către eÅŸafod, căci „ultimul act este sângeros, oricât de frumos ar fi fost restul comediei” (Pascal). Dar de cele mai multe ori, omul modern parcurge acest drum către groapa de veci precum o călătorie de agrement, dat fiind că imaginea vieÅ£ii fabricată în serie de ideologia robotizată a societăÅ£ilor noastre de consum, seamănă cu broÅŸurile publicitare ale unei agenÅ£ii de turism. Din când în când, un cutremur de pământ, un ciclon, un atentat terorist, un ucigaÅŸ în serie, ÅŸi alte calamităÅ£i ÅŸi măceluri de care lumea noastră nu duce lipsă, tulbură un pic, pentru câteva clipe – nu mai mult decât durata jurnalului televizat – lânceda somnolenÅ£ă a cugetului nostru, dar ÅŸi asta se întâmplă din ce în ce mai rar, dat fiind că avalanÅŸa zilnică a acestor catastrofe televizate ÅŸi cronometrate cu grijă pentru a nu ne reÅ£ine atenÅ£ia mai mult de câteva minute, a sfârÅŸit prin a se banaliza ÅŸi, pe de altă parte, ne dă impresia că nenorocirile se produc întotdeauna în altă parte a globului ÅŸi că moartea nu-i loveÅŸte decât pe ceilalÅ£i...

Åži totuÅŸi, fiind înzestraÅ£i cu un cuget omenesc, ÅŸtim cu toÅ£ii – în ciuda progreselor considerabile ale imbecilităÅ£ii planetare – că acolo unde este viaÅ£ă este ÅŸi moarte, ÅŸi acolo unde este moarte sunt, ÅŸi vor fi întotdeauna, spaima, durerea ÅŸi deznădejdea...

A privi viaÅ£a în faÅ£ă înseamnă a vedea moartea. Acesta este ÅŸi primul pas către vindecare, căci conÅŸtiinÅ£a morÅ£ii este singurul antidot împotriva morÅ£ii, care menÅ£ine duhul treaz ÅŸi ne aminteÅŸte în fiecare clipă că scopul real al existenÅ£ei noastre nu este din această lume: „AÅŸa cum pâinea este cel mai necesar dintre alimente, tot aÅŸa gândul morÅ£ii este cel mai necesar exerciÅ£iu” (Sf. Ioan Scărarul – „ Scara – Treapta a ÅŸasea: Despre gândul morÅ£ii”).   

Căci nu putem crede în acelaÅŸi timp în viaÅ£a acestei lumi ÅŸi în Cel ce a spus „împărăÅ£ia mea nu este din această lume” (Ioan, 18, 36), tot aÅŸa cum „este cu neputinÅ£ă să privim cu un ochi cerul, ÅŸi cu celălalt pământul ” (Sf. Ioan Scărarul ).

Deznădejdea de care încercăm să fugim, ne ajunge întotdeauna din urmă, cu atât mai neagră, cumplită ÅŸi distrugătoare cu cât am hrănit-o ÅŸi întărit-o prin nepăsarea, neglijenÅ£a ÅŸi trândăvia noastră duhovnicească: „Se întâmplă uneori că omul se află într-o astfel de stare de duh că i se pare că mai uÅŸor i-ar fi să se nimicească sau să fie fără nici un pic de simÅ£ire ÅŸi de cunoÅŸtinÅ£ă decât să mai rămână în această stare de chin nelămurit. Trebuie să te grăbeÅŸti să ieÅŸi din ea. PăzeÅŸte-te de duhul negrijaniei, căci din el se naÅŸte tot răul. (...) Deznădejdea se naÅŸte din laÅŸitate, trândăvie ÅŸi vorbe deÅŸarte” (Sf. Serafim din Sarov).    

LaÅŸitatea este de a nu privi în faÅ£ă realitatea tragică a existenÅ£ei noastre pământeÅŸti ÅŸi a nu duce lupta duhovnicească necesară mântuirii noastre, care este singurul scop real al omului în această lume. Trândăvia este de a se complace în această uitare de sine ÅŸi a menirii noastre pe pământ, uitare din care se naÅŸte insensibilitatea spirituală ÅŸi somnul de moarte al cugetului nostru. Vorbele deÅŸarte sunt toate argumentele ÅŸi motivele pe care le invocăm pentru a justifica laÅŸitatea ÅŸi trândăvia noastră. Iar răul de căpetenie din care izvorăsc toate celelalte rele, este iluzia sănătăÅ£ii noastre morale ÅŸi spirituale, ÅŸi credinÅ£a, tot atât de iluzorie, că vom putea afla fericirea în această lume. În acest fel, noi devenim nu stăpânii ci robii vieÅ£ii ÅŸi acestei lumi, căci „viaÅ£a ni s-a dat spre a ne sluji, nu pentru ca noi s-o slujim. Făcându-ÅŸi din viaÅ£ă un idol, mai devreme sau mai târziu omul încetează a mai înÅ£elege pentru ce trăieÅŸte, ajungând astfel la o stare de tulburare plină de deznădejde. Åži va continua să târască după el povara deznădejdii ca un cal (...). Omul trebuie să cunoască Å£elul vieÅ£ii ca să fie liber” (StareÅ£ul Nectarie de la Optina).

Scopul vieÅ£ii nu este din această lume, iar atunci când uităm adevărata noastră menire, deznădejdea ne ajută să ne reamintim că „cine îÅŸi va păstra viaÅ£a, o va pierde; ÅŸi cine îÅŸi va pierde viaÅ£a pentru Mine, o va câÅŸtiga” (Matei 10, 39).

Viorel Åžtefăneanu