Fericiți cei ce plâng, că aceia vor fi mângâiați (Matei 5, 4)

Răul nelămurit și incurabil înrădăcinat în om, evocat de filozoful danez, nu are la origine o cauză psihologică, adică un dezechilibru nervos legat de viața personală a individului – de aceea niciun fel de psihanaliză sau psihoterapie nu va putea să-l lecuiască – ci este o boală de natură spirituală și o categorie ontologică specifică ființei omenești, care este „o sinteză de infinit și de finit, de vremelnicie și de veșnicie, de libertate și de necesitate”. Atâta timp cât nu va fi realizat – după exemplul lui Hristos – o unitate desăvârșită între aceste două naturi, vremelnică și veșnică, omenească și dumnezeiască, „atâta timp deci cât nu reușește să devină el însuși, eul nu este el însuși; iar a nu fi sine însuși este deznădejdea”. De aceea, „cazul rar nu este de a fi deznădăjduit, ci dimpotrivă, este rar, rarisim, ca cineva să nu fie astfel cu adevărat”.

Acest rău fundamental, care ne însoțește, în mod mai mult sau mai puțin ascuns sau vădit, de-a lungul întregii noastre existențe, și care stăruie în zonele umbrite ale cugetului chiar și în rarele momente când ne credem cu desăvârșire fericiți – o fericire care nu durează, fiind ea însăși o sursă de deznădejde –, nu este nimic altceva decât pecetea, în fiecare dintre noi, a păcatului originar, prin care făptura omenească a rupt alianța cu Creatorul ei, condamnându-se astfel ea însăși, ca și descendența ei, la această nefericire ontologică pe care o numim viață, dar care nu este decât o alunecare, mai mult sau mai puțin lentă sau rapidă, către moarte: „Alergăm fără grijă către prăpastie, după ce am pus ceva înaintea ochilor care să ne împiedice de a o vedea” (Pascal).

Astfel, contrar dictonului francez binecunoscut „cât timp există viață, există speranță”, suntem fără îndoială mai aproape de adevăr spunând că atâta timp cât există viață, există și deznădejde...

Dar o boală încă și mai gravă decât acest rău inevitabil – care ne amintește în fiecare clipă căderea în păcat dar și posibilitatea mântuirii – este de a da uitării existența acestui rău și de a-l considera ca fiind starea noastră normală: „Un alt semn îngrozitor al acestei boli, cea mai gravă dintre toate, este pentru mine faptul că ea poate rămâne tăinuită, că se poate ascunde atât de bine în om, încât acesta să nu aibă habar de ea”. Răul cel mai de temut nu este deznădejdea ea însăși – stare firească a omului căzut în păcat, care poartă într-însa și făgăduința mântuirii – ci uitarea sau neștiința acestui rău ontologic, cu alte cuvinte uitarea sau neștiința a ceea ce suntem cu adevărat. Un bolnav care nu are cunoștință de boala lui, nu are nicio șansă de a se vindeca. Tot așa, boala ucigătoare a sufletului – cu mult mai răspândită în zilele noastre decât pe vremea lui Kierkegaard (1813-1855 ) – „este inconștiența în care trăiesc oamenii neștiutori de destinul lor spiritual”. De aici „toată această falsă nepăsare, această falsă mulțumire de a trăi, care este însăși deznădejdea”. Căci „așa cum există boli imaginare, există și o sănătate imaginară”.

Filozoful danez definește astfel – cu o clarviziune profetică – răul cel mai adânc și mai primejdios al societăților noastre moderne, care suferă de boala sănătății lor imaginare. Moda occidentală a așa zisei gândiri pozitive – un fel de terapie prin autosugestie care vrea să ne convingă că totul merge cum nu se poate mai bine în cea mai bună lume posibilă – , este una din nenumăratele forme de publicitate mincinoasă din zilele noastre, care pretinde că cel mai bun leac împotriva răului este de a-i nega existența sau de a-l da uitării: „Oamenii, nefiind în stare să se vindece de moarte, de neputință, de neștiință, au găsit cu cale, pentru a trăi fericiți, să nu se mai gândească la ele” (Pascal).

Oricare ar fi natura și cauzele sociale, politice, economice, trupești, psihologice sau de orice alt fel, ale suferințelor și nenorocirilor, individuale sau colective, care se abat asupra omului, răul esențial și statornic care constituie fundalul întregii existențe omenești, „constă în nefericirea condiției noastre naturale, șubredă și muritoare, atât de jalnică încât nimic nu ne poate aduce alinare atunci când cugetăm îndeaproape la aceasta” (Pascal).

Într-adevăr, dacă ne gândim bine, existența omenească nu este decât un drum, mai mult sau mai puțin lung sau scurt, către eșafod, căci „ultimul act este sângeros, oricât de frumos ar fi fost restul comediei” (Pascal). Dar de cele mai multe ori, omul modern parcurge acest drum către groapa de veci precum o călătorie de agrement, dat fiind că imaginea vieții fabricată în serie de ideologia robotizată a societăților noastre de consum, seamănă cu broșurile publicitare ale unei agenții de turism. Din când în când, un cutremur de pământ, un ciclon, un atentat terorist, un ucigaș în serie, și alte calamități și măceluri de care lumea noastră nu duce lipsă, tulbură un pic, pentru câteva clipe – nu mai mult decât durata jurnalului televizat – lânceda somnolență a cugetului nostru, dar și asta se întâmplă din ce în ce mai rar, dat fiind că avalanșa zilnică a acestor catastrofe televizate și cronometrate cu grijă pentru a nu ne reține atenția mai mult de câteva minute, a sfârșit prin a se banaliza și, pe de altă parte, ne dă impresia că nenorocirile se produc întotdeauna în altă parte a globului și că moartea nu-i lovește decât pe ceilalți...

Åži totuși, fiind înzestrați cu un cuget omenesc, știm cu toții – în ciuda progreselor considerabile ale imbecilității planetare – că acolo unde este viață este și moarte, și acolo unde este moarte sunt, și vor fi întotdeauna, spaima, durerea și deznădejdea...

A privi viața în față înseamnă a vedea moartea. Acesta este și primul pas către vindecare, căci conștiința morții este singurul antidot împotriva morții, care menține duhul treaz și ne amintește în fiecare clipă că scopul real al existenței noastre nu este din această lume: „Așa cum pâinea este cel mai necesar dintre alimente, tot așa gândul morții este cel mai necesar exercițiu” (Sf. Ioan Scărarul – „ Scara – Treapta a șasea: Despre gândul morții”).   

Căci nu putem crede în același timp în viața acestei lumi și în Cel ce a spus „împărăția mea nu este din această lume” (Ioan, 18, 36), tot așa cum „este cu neputință să privim cu un ochi cerul, și cu celălalt pământul ” (Sf. Ioan Scărarul ).

Deznădejdea de care încercăm să fugim, ne ajunge întotdeauna din urmă, cu atât mai neagră, cumplită și distrugătoare cu cât am hrănit-o și întărit-o prin nepăsarea, neglijența și trândăvia noastră duhovnicească: „Se întâmplă uneori că omul se află într-o astfel de stare de duh că i se pare că mai ușor i-ar fi să se nimicească sau să fie fără nici un pic de simțire și de cunoștință decât să mai rămână în această stare de chin nelămurit. Trebuie să te grăbești să ieși din ea. Păzește-te de duhul negrijaniei, căci din el se naște tot răul. (...) Deznădejdea se naște din lașitate, trândăvie și vorbe deșarte” (Sf. Serafim din Sarov).    

Lașitatea este de a nu privi în față realitatea tragică a existenței noastre pământești și a nu duce lupta duhovnicească necesară mântuirii noastre, care este singurul scop real al omului în această lume. Trândăvia este de a se complace în această uitare de sine și a menirii noastre pe pământ, uitare din care se naște insensibilitatea spirituală și somnul de moarte al cugetului nostru. Vorbele deșarte sunt toate argumentele și motivele pe care le invocăm pentru a justifica lașitatea și trândăvia noastră. Iar răul de căpetenie din care izvorăsc toate celelalte rele, este iluzia sănătății noastre morale și spirituale, și credința, tot atât de iluzorie, că vom putea afla fericirea în această lume. În acest fel, noi devenim nu stăpânii ci robii vieții și acestei lumi, căci „viața ni s-a dat spre a ne sluji, nu pentru ca noi s-o slujim. Făcându-și din viață un idol, mai devreme sau mai târziu omul încetează a mai înțelege pentru ce trăiește, ajungând astfel la o stare de tulburare plină de deznădejde. Åži va continua să târască după el povara deznădejdii ca un cal (...). Omul trebuie să cunoască țelul vieții ca să fie liber” (Starețul Nectarie de la Optina).

Scopul vieții nu este din această lume, iar atunci când uităm adevărata noastră menire, deznădejdea ne ajută să ne reamintim că „cine își va păstra viața, o va pierde; și cine își va pierde viața pentru Mine, o va câștiga” (Matei 10, 39).

 

Viorel Åžtefăneanu