Într-o lume în care cei mai mulţi fugim de lacrimi, sfaturile şi deopotrivă pilda vie a multor părinţi ce au vieţuit în pustiu ne vorbesc despre fericita veşnică înlăcrimare. „Plângeţi neîncetat!” e cuvântul de or­dine al ascezei răsăritene. Avva Arsenie străluceşte în pustiu prin această trăire. Se spune că în tot timpul vieţii sale, când stătea jos şi lucra cu mâinile, ţinea un pe­tic de haină în sân, ca să-şi şteargă lacri­mile ce-i picurau din ochi. Auzind Avva Pimen că a adormit întru Domnul, a zis plângând: „Fericit eşti, avva Arsenie, că te-ai plâns în lumea aceasta. Cine nu se plânge pe sine aici, va plânge veşnic dincolo. Aşadar, ori de bunăvoie aici, ori de chinuri dincolo, nu se poate să nu plângem”. De fapt, Avva Pimen, dincolo de toate virtuţile ce l-au făcut atât de mare între Părinţi, poate fi numit învăţătorul plânsului din pustiu. Un frate l-a întrebat pe Avva Pimen: „Ce să fac împotriva păcatelor mele?”.Bătrânul îi zice: „Cine vrea să se izbăvească de păcate, se izbăveşte prin plâns, cine vrea să dobân­dească virtuţi, le dobândeşte prin plâns. Plânsul este calea pe care ne-au lăsat-o moş­tenire Scriptura şi părinţii care au zis: Plân­geţi! Nu există altă cale în afară de aceasta”. Iar altuia care l-a întrebat „Ce să fac cu păcatele mele?”, bătrânul i-a răspuns: „Plânge-te pe tine însuţi, căci şi îndepărtarea pă­catelor, şi dobândirea virtuţilor se câştigă prin lacrimi”.

Virtutea plânsului, însă, nu e lesne de dobândit, pentru că nu plânsul de durere e mântuitor, ci cel care trece dincolo de durere; adesea, prin aceasta vine plânsul de pocăinţă. Deplinătatea acestei stări este expusă magistral de părintele Rafail în lucrarea-mărturie CelălaltNoica: „Plângerea adevărată nu este un moment psihic, psiho­logic, ci este, cum arată părintele Sofronie, momentul în care mintea şi inima din om trăiesc acelaşi lucru. Mai exact, trăirea nu­melui lui Dumnezeu în minte şi în inimă. În acest sens, în isihasm, prin practicarea Rugăciunii lui Iisus, omul ajunge la împre­unarea minţii cu inima. Mintea şi inima omu­lui devin una şi trăiesc acelaşi moment. Acesta este momentul lacrimilor. Acest moment – vorbim cam sec despre el – este dragostea. Nu vine niciodată din dragoste, fiindcă dra­gostea nu mai este firea noastră: noi am că­zut din ea şi de aceea lacrimile vin de multe ori prin durere şi de aceea se cultivă poate nu durerea însăşi, dar, prin durere, revenirea in sine.

DIN CUVINETELE AVVEI ARSENIE

Cuvântul 41

PENTRU GRIJĂ ŞI PLÂNGERE

Cuvântul 2

Cuvântul 6

Cuvântul 8