„Pustia" plânsului mântuitor
publicat in Cuvânt filocalic pe 3 Noiembrie 2014, 12:43
De două mii de ani încoace, milioane şi milioane de oameni, aidoma învăţătorului de lege din Evanghelie (Lc 10, 25), mânaţi fie de pofta nefirească a bunăstării veşnice, fie de teama pentru focul gheenei sau de dragoste dezinteresată pentru Hristos, caută obsesiv răspuns la întrebarea: „Ce să fac pentru a moşteni viaţa veşnică?”.Va trebui să recunoaştem fiecare dintre noi, prefăcuţii frământaţi de această căutare, că adesea ne ascundem ipocrit tocmai în spatele răspunsurilor limpezi ale lui Hristos şi ale sfinţilor, pentru că am vrea unul al nostru, mai facil, mai accesibil, mai convenabil, care să nu ne responsabilizeze, să nu ne solicite, să nu ne ostenească. În fapt, ne convine laş starea de eternă căutare pasivă, pentru a ne disculpa la nevoie în faţa propriei conştiinţe: „Nu ştiu ce să fac, aş vrea, dar nu am găsit răspunsul”. Or, Hristos stă şi azi pe Muntele Măslinilor, arătându-ne cu neclintită afecţiune, printre multe altele, un răspuns limpede, pe înţelesul tuturor: „Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia” (Mt 5, 4).
Într-o lume în care cei mai mulţi fugim de lacrimi, sfaturile şi deopotrivă pilda vie a multor părinţi ce au vieţuit în pustiu ne vorbesc despre fericita veşnică înlăcrimare. „Plângeţi neîncetat!” e cuvântul de ordine al ascezei răsăritene. Avva Arsenie străluceşte în pustiu prin această trăire. Se spune că în tot timpul vieţii sale, când stătea jos şi lucra cu mâinile, ţinea un petic de haină în sân, ca să-şi şteargă lacrimile ce-i picurau din ochi. Auzind Avva Pimen că a adormit întru Domnul, a zis plângând: „Fericit eşti, avva Arsenie, că te-ai plâns în lumea aceasta. Cine nu se plânge pe sine aici, va plânge veşnic dincolo. Aşadar, ori de bunăvoie aici, ori de chinuri dincolo, nu se poate să nu plângem”. De fapt, Avva Pimen, dincolo de toate virtuţile ce l-au făcut atât de mare între Părinţi, poate fi numit învăţătorul plânsului din pustiu. Un frate l-a întrebat pe Avva Pimen: „Ce să fac împotriva păcatelor mele?”.Bătrânul îi zice: „Cine vrea să se izbăvească de păcate, se izbăveşte prin plâns, cine vrea să dobândească virtuţi, le dobândeşte prin plâns. Plânsul este calea pe care ne-au lăsat-o moştenire Scriptura şi părinţii care au zis: Plângeţi! Nu există altă cale în afară de aceasta”. Iar altuia care l-a întrebat „Ce să fac cu păcatele mele?”, bătrânul i-a răspuns: „Plânge-te pe tine însuţi, căci şi îndepărtarea păcatelor, şi dobândirea virtuţilor se câştigă prin lacrimi”.
Virtutea plânsului, însă, nu e lesne de dobândit, pentru că nu plânsul de durere e mântuitor, ci cel care trece dincolo de durere; adesea, prin aceasta vine plânsul de pocăinţă. Deplinătatea acestei stări este expusă magistral de părintele Rafail în lucrarea-mărturie CelălaltNoica: „Plângerea adevărată nu este un moment psihic, psihologic, ci este, cum arată părintele Sofronie, momentul în care mintea şi inima din om trăiesc acelaşi lucru. Mai exact, trăirea numelui lui Dumnezeu în minte şi în inimă. În acest sens, în isihasm, prin practicarea Rugăciunii lui Iisus, omul ajunge la împreunarea minţii cu inima. Mintea şi inima omului devin una şi trăiesc acelaşi moment. Acesta este momentul lacrimilor. Acest moment – vorbim cam sec despre el – este dragostea. Nu vine niciodată din dragoste, fiindcă dragostea nu mai este firea noastră: noi am căzut din ea şi de aceea lacrimile vin de multe ori prin durere şi de aceea se cultivă poate nu durerea însăşi, dar, prin durere, revenirea in sine.
DIN CUVINETELE AVVEI ARSENIE
Cuvântul 41
PENTRU GRIJĂ ŞI PLÂNGERE
Cuvântul 2
Cuvântul 6
Cuvântul 8