Drept aceea se ispiteşte Cuvântul lui Dumnezeu de către cel rău, după orânduire de sus, apoi rabdă ocări, urgisiri, sudalme și palme din partea celor cutezători şi, în sfârşit, însăși moartea pe cruce, arătându‑ne, precum am zis, ce simţire trebuie să arătăm față de cei ce ne osândesc, ne urgisesc sau ne aduc chiar moartea. Astfel, și omul trebuie să fie faţă de aceştia ca un surd și un mut, nedeschi-zându‑și gura, ca, simțind lucrarea şi subțirimea răutăţii şi fiind ca un pironit în cuie pe cruce, să strige cu glas mare către Cel ce poate să‑l izbăvească de moarte, zicând: „De cele ascunse ale mele mă curățește!” şi „De nu mă vor stăpâni, voi fi fără prihană!” (Ps. 18, 13, 14). Făcându‑se deci atunci fără pată, află de Cel ce i‑a supus lui toate şi împărățește și se odihneşte împreună cu Hristos. Căci sufletul, din pricina neascultării, fiind copleșit de gânduri pământeşti şi întinate, s‑a făcut nerațional. De aceea, nu mică osteneală îi trebuie pentru a se ridica acesta din materie și a înțelege subțirimea răutăţii şi a străbate prin ea, ca să se unească cu Mintea cea fără de început.

Dacă vrei să te întorci la tine însuţi, omule, și să primeşti din nou slava pe care ai avut‑o înainte și pe care ai pierdut‑o prin neascultare, precum n‑ai avut grijă înainte de poruncile lui Dumnezeu şi ai dat atenţie poruncilor şi sfatului vrăjmaşului, tot aşa, despărțindu‑te acum de cel de care ai ascultat, întoarce‑te către Domnul. Să ştii, zice, că prin multă osteneală și sudoare a feței tale îţi vei dobândi din nou bogăția ta. Căci nu ți‑e de folos dobândirea fără osteneală a binelui, deoarece, primind la început fără osteneală și fără sudori, ai pierdut cele ce ai primit și ai predat vrăjmaşului moştenirea ta. Să cunoaştem deci fiecare ce am pierdut şi să ne însușim plângerea proorocului. Căci cu adevărat moștenirea noastră a fost dată celor de alt neam și casa noastră străinilor (Plâng. 5, 2), prin aceea că n‑am ascultat de poruncă, ne‑am potrivit voilor noastre și ne‑am îndulcit cu gândurile întinate și pământeşti. De aceea sufletul nostru a ajuns la mare depărtare de Dumnezeu şi ne‑am făcut asemenea unor orfani care nu au tată. Deci, cel ce vrea să‑şi scape sufletul, să lupte cu toată puterea ca să‑l curețe de gândurile rele şi de toată înălțarea ce se ridică împotriva cunoștinței lui Dumnezeu (2 Cor. 10, 5). Şi să se silească să păzească biserica lui Dumnezeu fără pată (lacov 1, 27). Atunci va veni Cel ce a făgăduit să‑Și facă locuinţă şi să petreacă în noi. Atunci va primi sufletul cunoaşterea de sine și se va învrednici să se facă biserică lui Dumnezeu. Căci Însuşi acela va alunga pe cel viclean cu oastea lui şi va împărăți după aceea în noi.