Unitatea lumii naturale cu cea spirituală se află la originea a numeroase parabole și simboluri biblice care se referă la lumea naturală pentru a ne comunica adevăruri duhovnicești, precum metafora Sfântului Siluan citată mai sus. Într-adevăr, așa cum remarcă Mircea Eliade („Tratat de istorie a religiilor”), pentru omul religios „Natura nu este niciodată naturală”, în sensul modern al cuvântului, adică o natură desacralizată, lipsită de orice dimensiune spirituală. Ordinea naturală reflectă ca o oglindă ordinea spirituală, căci amândouă își trag obârșia de la același Creator al cerului și al pământului, astfel încât „prin mijlocirea lucrurilor naturale putem primi învățături duhovnicești foarte clare asupra tuturor lucrurilor” (Sfântul Ioan Scărarul –Scara – ”Treapta douăzeci și șase: Despre discernământ”). 

Intersecția axului vertical și a liniei orizontale care formează crucea, reprezintă această unitate fundamentală a ordinii spirituale și a celei naturale, care se află la baza întregii Creații.

Rugăciunea „Tatăl nostru” este axată și ea pe această unitate spirituală a cerului și a pământului: „vie împărăția Ta, facă-se voia Ta, precum în cer, așa și pre pământ”.

Criza spirituală a lumii moderne provine din faptul că omul a tăiat legătura între cer și pământ, între făptura omenească și Tatăl ei ceresc. Cocoșul întruchipează omul îngrădit în limitele sale naturale și trupești, care și-a pierdut sau înăbușit năzuințele spirituale, punându-și întreaga existență în slujba micului său „coteț” pământesc. Imaginea cotețului de găini, înrudită cu metafora Sfântului Siluan, a fost utilizată de Dostoievski pentru a combate teoriile materialiste și socialiste din vremea sa: „Dacă mă apucă ploaia, mă voi adăposti, poate, în cotețul de găini, pentru a nu fi udat; îi voi fi, desigur, recunoscător că m-a apărat de ploaie, dar nu voi lua niciodată un coteț de găini drept un palat. (…) Nu voi admite niciodată că încoronarea tuturor dorințelor mele ar putea fi o casă de cărămizi, cu locuințe ieftine, închiriate cu contract pentru o mie de ani” (F. M. Dostoievski – „Însemnări din subterană”).     

Antropologia materialistă care nu recunoaște decât dimensiunea naturală, biologică și istorică a omului, a zămislit o făptură imaginară și împotriva firii, dat fiind că omul este, în mod natural, o ființă spirituală, fără de care el nu mai poate fi numit om.

Materialismul el însuși este un produs al spiritului, ceea ce îl îndreptățește pe Heidegger să afirme că „materialismul nu are nimic material”.  

Tot așa, C. G. Jung consideră pe bună dreptate că materialismul este „o metafizică a materiei” care, cu începere din secolul al XIX-lea, a câștigat teren asupra metafizicii spiritului. Astfel, „înălțarea verticală a spiritului european a fost contracarată de extinderea orizontală a conștiinței moderne”, care plasează spiritul „într-o dependență totală față de materie și de cauzele materiale. (…) Ce este deci, în fond, această materie atotputernică? Ea este tot un fel de Dumnezeu creator, dar de data aceasta lipsit de caracterul lui antropomorf (C. G. Jung – „Omul în căutarea sufletului său”).   

Separându-se de Dumnezeu, omul se separă în mod concomitent atât de el însuși cât și de lumea înconjurătoare, aflându-se exclus în același timp din ordinea naturală – el fiind singura făptură dotată cu rațiune și conștiință – și din ordinea spirituală, în care nu mai crede, ceea ce îl face să-și piardă credința în propria lui ființă. Este actul de naștere al omului absurd, care nu mai știe cine este, de unde vine, unde se duce și care nu-și mai află locul nicăieri în lume, dat fiind că a tăiat legătura între cer și pământ: „literatura mea exprimă separarea cerului și pământului”, mărturisește Eugen Ionescu. „Ceea ce scriu pare a fi deci expresia unui dezechilibru între cer și pământ, o lipsă de sinteză, de întrepătrundere, expresia unui soi de nevroză” (E. Ionescu – „Între viață și vis”).   

Personajele din „Cântăreața cheală” au parcurs până la capăt etapele acestei dezagregări, ele nemaifiind decât niște simulacre omenești, robotizate, destructurate, regresând până la stadiul dobitoacelor negânditoare, metamorfoză involutivă care va lua proporții de masă în piesa „Rinocerii”. (Același fenomen de involuție animală a ființei omenești – temă recurentă a literaturii moderne – este întruchipat de societatea câinilor vorbitori din „Jurnalul unui nebun” de Gogol, sau de omul transformat în gândac din povestirea „Metamorfoza” de Kafka).

Cugetul omului care și-a redus ființa la unica ei dimensiune materială și trupească, se aseamănă într-adevăr cu epiderma scorțoasă a unui rinocer sau cu carapacea unei insecte, în măsura în care și-a pierdut sensibilitatea spirituală și legătura cu regiunile cerești ale sufletului, aidoma unei păsări de ogradă ale cărei aripi nu mai sunt în stare să zboare, insensibilitate spirituală „care este moartea sufletului și a intelectului înainte de moartea trupului” ( Sfântul Ioan Scărarul – Scara – Treapta șaptesprezece).

Mai mult decât oricând, societățile noastre de consum sunt pe cale de a transforma planeta într-o gigantică crescătorie de găini, „globalizată”, dotată cu toate avantajele confortului modern și populată de făpturi cu chip de om, care viețuiesc și gândesc ca niște păsări de ogradă: cum să fac să dibuiesc și să ciugulesc viermișorii cei grași înaintea concurenților mei, cum să cotcodăcesc pentru a atrage găinușa nurlie din ograda vecină, cum să-mi îngrijesc penele și să le împrospătez culoarea, cum să fac pentru a obține mai multe grăunțe și un coteț mai confortabil, cine va ieși învingător din lupta cocoșilor noștri politici sau olimpici... și așa mai departe… Bine hrănit, bine îngrijit, ghiftuit cu toate binefacerile societăților noastre industriale, omul modern își limitează orizontul și năzuințele la perimetrul îngust al „ogrăzii” noastre pământești, iar aripile sufletului său sunt de cele mai multe ori incapabile să zboare: „Așa cum o pasăre prea grasă nu-și poate lua zborul către cer, tot așa și cel care-și hrănește și măgulește carnea” (Sfântul Ioan Scărarul –Scara – Treapta douăzeci și șase: ”Despre discernământ”).

Cel care nădăjduiește că-și va afla fericirea în bunurile și plăcerile acestei lumi, este aidoma unui om care „vărsă apă într-un ulcior cu fundul găurit; omul își dădea multă osteneală, dar toată apa se scurgea și ulciorul rămânea gol” (Sfântul Siluan).   

Epoca noastră reproduce și multiplică la scară industrială activitatea nesăbuită și zadarnică a acelui om: nicicând șuvoiul bunurilor de consum n-a fost atât de abundent, și nicicând sufletul omului atât de gol și sterp: „Căci iubirea de lucruri pământești golește sufletul; atunci el cade în întristare, se împietrește și nu mai vrea să se roage” (Sfântul Siluan).

De aici provine indiferența spirituală ce caracterizează epoca noastră, pe care un filozof contemporan o numește „era vidului”, ea fiind dominată de „apatia crescândă a maselor”, care decurge din „logica vidului: Dumnezeu a murit, marile idealuri se sting, dar lumii puțin îi pasă!” (Gilles Lipovetsky – „Era vidului”).  

Lipsită de dimensiunea ei spirituală, existența omenească nu este decât o agitație bezmetică și vană „precum praful spulberat de vânt”. „Cel necurat, văzând că sufletul nu se află în Dumnezeu, îl clatină și seamănă într-însul tot ce vrea. El fugărește sufletul de la un gând la altul, irosindu-i ziua întreagă în această agitație” (Sfântul Siluan).

Modul de viață frenetic și nevrotic al societăților moderne ne aruncă fără încetare și ne menține prin toate mijloacele în vârtejul acestei agitații, ce ne îndepărtează tot mai mult de Dumnezeu și ne vlăguiește sufletul, care devine neputincios și neroditor, precum servitorul cel netrebnic ce va fi aruncat „în întunericul cel mai dinafară, acolo unde va fi plângerea și scrâșnirea dinților” (Matei, 25, 30).     

Căci „nu obscuritatea, nici pustietatea locurilor dau putere demonului împotriva noastră, ci sterilitatea sufletului” (Sfântul Ioan Scărarul –Scara– Treapta douăzeci – ”Despre nevolnicie”).

Viorel Åžtefăneanu