Vulturul și cocoșul

Unitatea lumii naturale cu cea spirituală se află la originea a numeroase parabole ÅŸi simboluri biblice care se referă la lumea naturală pentru a ne comunica adevăruri duhovniceÅŸti, precum metafora Sfântului Siluan citată mai sus. Într-adevăr, aÅŸa cum remarcă Mircea Eliade („Tratat de istorie a religiilor”), pentru omul religios „Natura nu este niciodată naturală”, în sensul modern al cuvântului, adică o natură desacralizată, lipsită de orice dimensiune spirituală. Ordinea naturală reflectă ca o oglindă ordinea spirituală, căci amândouă îÅŸi trag obârÅŸia de la acelaÅŸi Creator al cerului ÅŸi al pământului, astfel încât „prin mijlocirea lucrurilor naturale putem primi învăÅ£ături duhovniceÅŸti foarte clare asupra tuturor lucrurilor” (Sfântul Ioan Scărarul –Scara – ”Treapta douăzeci ÅŸi ÅŸase: Despre discernământ”). 

IntersecÅ£ia axului vertical ÅŸi a liniei orizontale care formează crucea, reprezintă această unitate fundamentală a ordinii spirituale ÅŸi a celei naturale, care se află la baza întregii CreaÅ£ii.

Rugăciunea „Tatăl nostru” este axată ÅŸi ea pe această unitate spirituală a cerului ÅŸi a pământului: „vie împărăÅ£ia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer, aÅŸa ÅŸi pre pământ”.

Criza spirituală a lumii moderne provine din faptul că omul a tăiat legătura între cer ÅŸi pământ, între făptura omenească ÅŸi Tatăl ei ceresc. CocoÅŸul întruchipează omul îngrădit în limitele sale naturale ÅŸi trupeÅŸti, care ÅŸi-a pierdut sau înăbuÅŸit năzuinÅ£ele spirituale, punându-ÅŸi întreaga existenÅ£ă în slujba micului său „coteÅ£” pământesc. Imaginea coteÅ£ului de găini, înrudită cu metafora Sfântului Siluan, a fost utilizată de Dostoievski pentru a combate teoriile materialiste ÅŸi socialiste din vremea sa: „Dacă mă apucă ploaia, mă voi adăposti, poate, în coteÅ£ul de găini, pentru a nu fi udat; îi voi fi, desigur, recunoscător că m-a apărat de ploaie, dar nu voi lua niciodată un coteÅ£ de găini drept un palat. (…) Nu voi admite niciodată că încoronarea tuturor dorinÅ£elor mele ar putea fi o casă de cărămizi, cu locuinÅ£e ieftine, închiriate cu contract pentru o mie de ani” (F. M. Dostoievski – „Însemnări din subterană”).     

Antropologia materialistă care nu recunoaÅŸte decât dimensiunea naturală, biologică ÅŸi istorică a omului, a zămislit o făptură imaginară ÅŸi împotriva firii, dat fiind că omul este, în mod natural, o fiinÅ£ă spirituală, fără de care el nu mai poate fi numit om.

Materialismul el însuÅŸi este un produs al spiritului, ceea ce îl îndreptăÅ£eÅŸte pe Heidegger să afirme că „materialismul nu are nimic material”.  

Tot aÅŸa, C. G. Jung consideră pe bună dreptate că materialismul este „o metafizică a materiei” care, cu începere din secolul al XIX-lea, a câÅŸtigat teren asupra metafizicii spiritului. Astfel, „înălÅ£area verticală a spiritului european a fost contracarată de extinderea orizontală a conÅŸtiinÅ£ei moderne”, care plasează spiritul „într-o dependenÅ£ă totală faÅ£ă de materie ÅŸi de cauzele materiale. (…) Ce este deci, în fond, această materie atotputernică? Ea este tot un fel de Dumnezeu creator, dar de data aceasta lipsit de caracterul lui antropomorf (C. G. Jung – „Omul în căutarea sufletului său”).   

Separându-se de Dumnezeu, omul se separă în mod concomitent atât de el însuÅŸi cât ÅŸi de lumea înconjurătoare, aflându-se exclus în acelaÅŸi timp din ordinea naturală – el fiind singura făptură dotată cu raÅ£iune ÅŸi conÅŸtiinÅ£ă – ÅŸi din ordinea spirituală, în care nu mai crede, ceea ce îl face să-ÅŸi piardă credinÅ£a în propria lui fiinÅ£ă. Este actul de naÅŸtere al omului absurd, care nu mai ÅŸtie cine este, de unde vine, unde se duce ÅŸi care nu-ÅŸi mai află locul nicăieri în lume, dat fiind că a tăiat legătura între cer ÅŸi pământ: „literatura mea exprimă separarea cerului ÅŸi pământului”, mărturiseÅŸte Eugen Ionescu. „Ceea ce scriu pare a fi deci expresia unui dezechilibru între cer ÅŸi pământ, o lipsă de sinteză, de întrepătrundere, expresia unui soi de nevroză” (E. Ionescu – „Între viaÅ£ă ÅŸi vis”).   

Personajele din „CântăreaÅ£a cheală” au parcurs până la capăt etapele acestei dezagregări, ele nemaifiind decât niÅŸte simulacre omeneÅŸti, robotizate, destructurate, regresând până la stadiul dobitoacelor negânditoare, metamorfoză involutivă care va lua proporÅ£ii de masă în piesa „Rinocerii”. (AcelaÅŸi fenomen de involuÅ£ie animală a fiinÅ£ei omeneÅŸti – temă recurentă a literaturii moderne – este întruchipat de societatea câinilor vorbitori din „Jurnalul unui nebun” de Gogol, sau de omul transformat în gândac din povestirea „Metamorfoza” de Kafka).

Cugetul omului care ÅŸi-a redus fiinÅ£a la unica ei dimensiune materială ÅŸi trupească, se aseamănă într-adevăr cu epiderma scorÅ£oasă a unui rinocer sau cu carapacea unei insecte, în măsura în care ÅŸi-a pierdut sensibilitatea spirituală ÅŸi legătura cu regiunile cereÅŸti ale sufletului, aidoma unei păsări de ogradă ale cărei aripi nu mai sunt în stare să zboare, insensibilitate spirituală „care este moartea sufletului ÅŸi a intelectului înainte de moartea trupului” ( Sfântul Ioan Scărarul – Scara – Treapta ÅŸaptesprezece).

Mai mult decât oricând, societăÅ£ile noastre de consum sunt pe cale de a transforma planeta într-o gigantică crescătorie de găini, „globalizată”, dotată cu toate avantajele confortului modern ÅŸi populată de făpturi cu chip de om, care vieÅ£uiesc ÅŸi gândesc ca niÅŸte păsări de ogradă: cum să fac să dibuiesc ÅŸi să ciugulesc viermiÅŸorii cei graÅŸi înaintea concurenÅ£ilor mei, cum să cotcodăcesc pentru a atrage găinuÅŸa nurlie din ograda vecină, cum să-mi îngrijesc penele ÅŸi să le împrospătez culoarea, cum să fac pentru a obÅ£ine mai multe grăunÅ£e ÅŸi un coteÅ£ mai confortabil, cine va ieÅŸi învingător din lupta cocoÅŸilor noÅŸtri politici sau olimpici... ÅŸi aÅŸa mai departe… Bine hrănit, bine îngrijit, ghiftuit cu toate binefacerile societăÅ£ilor noastre industriale, omul modern îÅŸi limitează orizontul ÅŸi năzuinÅ£ele la perimetrul îngust al „ogrăzii” noastre pământeÅŸti, iar aripile sufletului său sunt de cele mai multe ori incapabile să zboare: „AÅŸa cum o pasăre prea grasă nu-ÅŸi poate lua zborul către cer, tot aÅŸa ÅŸi cel care-ÅŸi hrăneÅŸte ÅŸi măguleÅŸte carnea” (Sfântul Ioan Scărarul –Scara – Treapta douăzeci ÅŸi ÅŸase: ”Despre discernământ”).

Cel care nădăjduieÅŸte că-ÅŸi va afla fericirea în bunurile ÅŸi plăcerile acestei lumi, este aidoma unui om care „vărsă apă într-un ulcior cu fundul găurit; omul îÅŸi dădea multă osteneală, dar toată apa se scurgea ÅŸi ulciorul rămânea gol” (Sfântul Siluan).   

Epoca noastră reproduce ÅŸi multiplică la scară industrială activitatea nesăbuită ÅŸi zadarnică a acelui om: nicicând ÅŸuvoiul bunurilor de consum n-a fost atât de abundent, ÅŸi nicicând sufletul omului atât de gol ÅŸi sterp: „Căci iubirea de lucruri pământeÅŸti goleÅŸte sufletul; atunci el cade în întristare, se împietreÅŸte ÅŸi nu mai vrea să se roage” (Sfântul Siluan).

De aici provine indiferenÅ£a spirituală ce caracterizează epoca noastră, pe care un filozof contemporan o numeÅŸte „era vidului”, ea fiind dominată de „apatia crescândă a maselor”, care decurge din „logica vidului: Dumnezeu a murit, marile idealuri se sting, dar lumii puÅ£in îi pasă!” (Gilles Lipovetsky – „Era vidului”).  

Lipsită de dimensiunea ei spirituală, existenÅ£a omenească nu este decât o agitaÅ£ie bezmetică ÅŸi vană „precum praful spulberat de vânt”. „Cel necurat, văzând că sufletul nu se află în Dumnezeu, îl clatină ÅŸi seamănă într-însul tot ce vrea. El fugăreÅŸte sufletul de la un gând la altul, irosindu-i ziua întreagă în această agitaÅ£ie” (Sfântul Siluan).

Modul de viaÅ£ă frenetic ÅŸi nevrotic al societăÅ£ilor moderne ne aruncă fără încetare ÅŸi ne menÅ£ine prin toate mijloacele în vârtejul acestei agitaÅ£ii, ce ne îndepărtează tot mai mult de Dumnezeu ÅŸi ne vlăguieÅŸte sufletul, care devine neputincios ÅŸi neroditor, precum servitorul cel netrebnic ce va fi aruncat „în întunericul cel mai dinafară, acolo unde va fi plângerea ÅŸi scrâÅŸnirea dinÅ£ilor” (Matei, 25, 30).     

Căci „nu obscuritatea, nici pustietatea locurilor dau putere demonului împotriva noastră, ci sterilitatea sufletului” (Sfântul Ioan Scărarul –Scara– Treapta douăzeci – ”Despre nevolnicie”).

 

Viorel Åžtefăneanu