Cuvântul „patimă” prezintă în limba română o conotație negativă, în timp ce cuvântul „pasiune”, preluat din franceză, a căpătat o valoare pozitivă, deși etimologia latină a celor doi termeni este aceeași: pati, a suferi sau a îndura o suferință; participiul trecut – passus – a slujit la formarea substantivului passio-nis, suferință. Spiritul modern se îndepărtează de acest sens inițial, atribuind noțiunii de pasiune, și formelor ei adjectivale – pasionat și pasionant – o valoare morală, sentimentală și intelectuală care indică o poziție ideologică opusă învățăturii creștine tradiționale, în lumina căreia patima și pasiunea sunt unul și același lucru, căci oricare ar fi obiectul lor, ele își au izvorul și puterea din această lume, ținându-ne legați de trupul de carne, de voința proprie și de cele pământești. Sensul pozitiv pe care l-a căpătat noțiunea de pasiune este o invenție a culturii moderne, făcând parte din arsenalul ideologic antireligios al iluminismului secolului al XVIII-lea: „Ni se recită la nesfârșit predici împotriva pasiunilor; punem pe seama lor toate suferințele omului, dar uităm că ele sunt și izvorul tuturor plăcerilor lui” (Diderot); „Numai marile pasiuni pot da naștere marilor oameni” (Helvétius). Romantismul instaurează un adevărat cult al pasiunilor, care chiar atunci când sunt condamnabile și distrugătoare, ne sunt înfățișate sub o aparență eroică și grandioasă, ca și cum excesul ar fi o valoare în sine și intensitatea unui sentiment ar fi suficientă pentru a-l justifica. Iubirea nebunească și fără nădejde a unui Werther, care duce la sinucidere, ambițiile demente ale unui Napoleon, care aduc distrugerea și moartea pe tot cuprinsul Europei, constituie, ca și figura geniului neînțeles, paradigmele exemplare ale acestei mitologii a pasiunii, care se va impune și generaliza în cultura lumii moderne. Chiar și deosebirea între pasiune și patimă, care ne face să credem că avem de-a face cu două noțiuni și tendințe diferite, una pozitivă și cealaltă negativă, este o sursă de confuzie și de rătăcire. Căci în realitate, așa cum ne învață întreaga tradiție creștină și chiar cea greco-latină, pasiunea este întotdeauna nefastă și distrugătoare a sufletului, ea nefiind altceva decât o formă de idolatrie care orientează întreaga noastră energie sufletească și spirituală către un obiect lumesc sau o făptură muritoare, care ia locul lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, ființa noastră trupească și psihologică, ce aparține acestei lumi, pune stăpânire pe ființa noastră spirituală care năzuiește să se înalțe către Dumnezeu: „Astfel, în mod obligatoriu, sufletul se supune cărnii, căutând în trup ceea ce trupul nu poate da (…). Căci dacă duhul nu-și mai trage hrana din Dumnezeu, el se hrănește din suflet, iar sufletul din trup, iar trupul nemaiavând nimic altceva, tinde către distrugere, moarte și neant (…). Pasiunea apare atunci când superiorul este robit inferiorului” (Părintele E. Kovalesvsky, Căutarea duhului).

Această confuzie între ființa psihologică și ființa duhovnicească, între spiritul omului și Duhul lui Dumnezeu, este sursa comună a pasiunilor și patimilor de orice fel. Religia însăși poate hrăni pasiunile omenești, atunci când ia forma fanatismului, dogmatismului și intoleranței, devenind un soi de imperialism spiritual în slujba trufiei, slavei deșarte, ambițiilor personale și voinței proprii care pretinde a fi întruparea voinței lui Dumnezeu.

Această inversare diavolească a valorilor prin care spiritul omului se substituie Duhului lui Dumnezeu, este însăși cauza căderii lui Adam. Încrezându-se în propria lui judecată, omul s-a rupt de Dumnezeu, afirmând prin încălcarea poruncii Tatălui Ceresc, voința lui de a deveni propriul său dumnezeu. Așa încât, rădăcina comună a tuturor pasiunilor, oricare ar fi obiectul lor exterior, este întotdeauna o formă de revoltă împotriva lui Dumnezeu, ce se manifestă prin supremația omului de carne și a psihologiei lui asupra omului spiritual, înrobit celui dintâi și nevoit să se supune poruncilor și valorilor lui, care pun mai presus de toate propria lui voință. Cu alte cuvinte, toate pasiunile își trag obârșia din transferul planului spiritual, care aparține veșniciei lui Dumnezeu, pe plan psihic, care nu cunoaște decât această lume. Astfel omul pierde contactul cu izvorul vieții care vine de la Dumnezeu, căci psihicul omenesc nu este suficient pentru a cuprinde și primi Duhul lui Dumnezeu: „Ceea ce harul duhovnicesc vede și înțelege, psihicul nu-l acceptă nicidecum și îl respinge, căci el trăiește pe un alt plan” (PărinteleSofronie, Rugăciunea, experiență a veșniciei).     

Viața duhovnicească este întemeiată pe legătura omului cu Dumnezeu. Existența omului spiritual este axată pe a fi, cea a omului psihologic pe a avea. Pasiunea se naște din confuzia dintre a fi și a avea, atunci când omul își caută Ființa nu înlăuntrul lui ci în lumea din afară: el nu există decât în măsura în care obține și posedă obiectul râvnit, iar atunci când îl pierde, el nu-și mai află niciunde ființa. Ori, tot ce vine din această lume – plăceri, succes, celebritate, talente, erudiție și, acea beție senzuală abuziv numită, dragoste – este prin însăși natura sa supus uzurii timpului și sortit dispariției, căci„orice manifestare pământească poartă dintru bun început pecetea dezintegrării” (Părintele Sofronie). De aici, inevitabilul eșec al oricărei pasiuni omenești, cea a unui Werther sau a unui Napoleon, a unui Don Juan sau a unui Harpagon, și a acestei pasiuni specifice lumii moderne, care ne îndeamnă să ne îmbuibăm cu toate plăcerile vieții pământești și să ne facem din ele unicul scop al existenței, dând uitării faptul că „ultimul act este sângeros, oricât de frumoasă ar fi fost comedia” (Pascal) și că „istoria unei vieți omenești, este istoria unui eșec”, așa cum constata cu amărăciune J.-P. Sartre, mărturisind astfel eșecul propriei sale concepții materialiste și marxiste a existenței.

Chiar dacă omul modern a uitat sensul etimologic al acestui cuvânt, pasiunea nu va putea niciodată zămisli altceva decât dezamăgirea, suferința și amărăciunea:„Cel dus în robie de barbari, e legat în fiare, iar cel dus în robie de patimi e legat de întristare!”(Sfântul Evagrie Ponticul). Căci orice nădejde pe care o punem într-un alt lucru sau altă ființă decât Dumnezeu nu este decât o iluzie, asemenea unui miraj în pustiu, care ne promite viața dar ne duce la moarte. 

Sfântul Teofan Zăvorâtul (1815 – 1894) compară omul stăpânit de patimi cu un animal de povară: „La fel cum unui asin i se pun desagii în spate și este dus oriunde, fiind pe deasupra și bătut, tot așa vrăjmașul a pus în spatele omului greutatea patimilor, l-a legat cu ele, îl conduce cu ajutorul lor și îl duce unde vrea el, tiranizându-l și bătându-și joc de el. (...) Omul se sufocă și se chinuiește în această lucrare. Chiar de pare vreunul mulțumit din pricină că-și satisface poftele, înlăuntrul lui nu se află bucurie și veselie. Așa cum rugina mănâncă fierul sau cum viermele roade copacul, acul veninos al morții îi roade moral ființa vie, și el se chinuiește în această stingere treptată. (…) Omul va rămâne în continuare pe acest tărâm ucigător, până când nu se va întoarce la Domnul și până când harul, pogorât pentru întoarcerea lui, nu-l va slobozi din legăturile morții”. (Sfântul Teofan Zăvorâtul, Viața lăuntrică).

Aspectul pozitiv al pasiunilor este tocmai eșecul lor inevitabil și suferința care le urmează ca o umbră, proporțională cu iluziile și nădejdile nesăbuite pe care le-au stârnit. Pasiunile ne învață, prin decepțiile și amărăciunea ce le lasă în urmă, că nimic în această lume nu-l poate înlocui pe Dumnezeu,„pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului și pofta ochilor și deșarta slavă a vieții, nu este de la Tatăl, ci este din lume. Iar lumea se trece, ca și pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac” ( I Ioan 16, 17).     

Viorel Åžtefăneanu