Robia patimilor

Cuvântul „patimă” prezintă în limba română o conotaÅ£ie negativă, în timp ce cuvântul „pasiune”, preluat din franceză, a căpătat o valoare pozitivă, deÅŸi etimologia latină a celor doi termeni este aceeaÅŸi: pati, a suferi sau a îndura o suferinÅ£ă; participiul trecut – passus – a slujit la formarea substantivului passio-nis, suferinÅ£ă. Spiritul modern se îndepărtează de acest sens iniÅ£ial, atribuind noÅ£iunii de pasiune, ÅŸi formelor ei adjectivale – pasionat ÅŸi pasionant – o valoare morală, sentimentală ÅŸi intelectuală care indică o poziÅ£ie ideologică opusă învăÅ£ăturii creÅŸtine tradiÅ£ionale, în lumina căreia patima ÅŸi pasiunea sunt unul ÅŸi acelaÅŸi lucru, căci oricare ar fi obiectul lor, ele îÅŸi au izvorul ÅŸi puterea din această lume, Å£inându-ne legaÅ£i de trupul de carne, de voinÅ£a proprie ÅŸi de cele pământești. Sensul pozitiv pe care l-a căpătat noÅ£iunea de pasiune este o invenÅ£ie a culturii moderne, făcând parte din arsenalul ideologic antireligios al iluminismului secolului al XVIII-lea: „Ni se recită la nesfârÅŸit predici împotriva pasiunilor; punem pe seama lor toate suferinÅ£ele omului, dar uităm că ele sunt ÅŸi izvorul tuturor plăcerilor lui” (Diderot); „Numai marile pasiuni pot da naÅŸtere marilor oameni” (Helvétius). Romantismul instaurează un adevărat cult al pasiunilor, care chiar atunci când sunt condamnabile ÅŸi distrugătoare, ne sunt înfăÅ£iÅŸate sub o aparenÅ£ă eroică ÅŸi grandioasă, ca ÅŸi cum excesul ar fi o valoare în sine ÅŸi intensitatea unui sentiment ar fi suficientă pentru a-l justifica. Iubirea nebunească ÅŸi fără nădejde a unui Werther, care duce la sinucidere, ambiÅ£iile demente ale unui Napoleon, care aduc distrugerea ÅŸi moartea pe tot cuprinsul Europei, constituie, ca ÅŸi figura geniului neînÅ£eles, paradigmele exemplare ale acestei mitologii a pasiunii, care se va impune ÅŸi generaliza în cultura lumii moderne. Chiar ÅŸi deosebirea între pasiune ÅŸi patimă, care ne face să credem că avem de-a face cu două noÅ£iuni ÅŸi tendinÅ£e diferite, una pozitivă ÅŸi cealaltă negativă, este o sursă de confuzie ÅŸi de rătăcire. Căci în realitate, aÅŸa cum ne învaÅ£ă întreaga tradiÅ£ie creÅŸtină ÅŸi chiar cea greco-latină, pasiunea este întotdeauna nefastă ÅŸi distrugătoare a sufletului, ea nefiind altceva decât o formă de idolatrie care orientează întreaga noastră energie sufletească ÅŸi spirituală către un obiect lumesc sau o făptură muritoare, care ia locul lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, fiinÅ£a noastră trupească ÅŸi psihologică, ce aparÅ£ine acestei lumi, pune stăpânire pe fiinÅ£a noastră spirituală care năzuieÅŸte să se înalÅ£e către Dumnezeu: „Astfel, în mod obligatoriu, sufletul se supune cărnii, căutând în trup ceea ce trupul nu poate da (…). Căci dacă duhul nu-ÅŸi mai trage hrana din Dumnezeu, el se hrăneÅŸte din suflet, iar sufletul din trup, iar trupul nemaiavând nimic altceva, tinde către distrugere, moarte ÅŸi neant (…). Pasiunea apare atunci când superiorul este robit inferiorului” (Părintele E. Kovalesvsky, Căutarea duhului).

Această confuzie între fiinÅ£a psihologică ÅŸi fiinÅ£a duhovnicească, între spiritul omului ÅŸi Duhul lui Dumnezeu, este sursa comună a pasiunilor ÅŸi patimilor de orice fel. Religia însăÅŸi poate hrăni pasiunile omeneÅŸti, atunci când ia forma fanatismului, dogmatismului ÅŸi intoleranÅ£ei, devenind un soi de imperialism spiritual în slujba trufiei, slavei deÅŸarte, ambiÅ£iilor personale ÅŸi voinÅ£ei proprii care pretinde a fi întruparea voinÅ£ei lui Dumnezeu.

Această inversare diavolească a valorilor prin care spiritul omului se substituie Duhului lui Dumnezeu, este însăÅŸi cauza căderii lui Adam. Încrezându-se în propria lui judecată, omul s-a rupt de Dumnezeu, afirmând prin încălcarea poruncii Tatălui Ceresc, voinÅ£a lui de a deveni propriul său dumnezeu. AÅŸa încât, rădăcina comună a tuturor pasiunilor, oricare ar fi obiectul lor exterior, este întotdeauna o formă de revoltă împotriva lui Dumnezeu, ce se manifestă prin supremaÅ£ia omului de carne ÅŸi a psihologiei lui asupra omului spiritual, înrobit celui dintâi ÅŸi nevoit să se supune poruncilor ÅŸi valorilor lui, care pun mai presus de toate propria lui voinÅ£ă. Cu alte cuvinte, toate pasiunile îÅŸi trag obârÅŸia din transferul planului spiritual, care aparÅ£ine veÅŸniciei lui Dumnezeu, pe plan psihic, care nu cunoaÅŸte decât această lume. Astfel omul pierde contactul cu izvorul vieÅ£ii care vine de la Dumnezeu, căci psihicul omenesc nu este suficient pentru a cuprinde ÅŸi primi Duhul lui Dumnezeu: „Ceea ce harul duhovnicesc vede ÅŸi înÅ£elege, psihicul nu-l acceptă nicidecum ÅŸi îl respinge, căci el trăieÅŸte pe un alt plan” (PărinteleSofronie, Rugăciunea, experienÅ£ă a veÅŸniciei).     

ViaÅ£a duhovnicească este întemeiată pe legătura omului cu Dumnezeu. ExistenÅ£a omului spiritual este axată pe a fi, cea a omului psihologic pe a avea. Pasiunea se naÅŸte din confuzia dintre a fi ÅŸi a avea, atunci când omul îÅŸi caută FiinÅ£a nu înlăuntrul lui ci în lumea din afară: el nu există decât în măsura în care obÅ£ine ÅŸi posedă obiectul râvnit, iar atunci când îl pierde, el nu-ÅŸi mai află niciunde fiinÅ£a. Ori, tot ce vine din această lume – plăceri, succes, celebritate, talente, erudiÅ£ie ÅŸi, acea beÅ£ie senzuală abuziv numită, dragoste – este prin însăÅŸi natura sa supus uzurii timpului ÅŸi sortit dispariÅ£iei, căci„orice manifestare pământească poartă dintru bun început pecetea dezintegrării” (Părintele Sofronie). De aici, inevitabilul eÅŸec al oricărei pasiuni omeneÅŸti, cea a unui Werther sau a unui Napoleon, a unui Don Juan sau a unui Harpagon, ÅŸi a acestei pasiuni specifice lumii moderne, care ne îndeamnă să ne îmbuibăm cu toate plăcerile vieÅ£ii pământeÅŸti ÅŸi să ne facem din ele unicul scop al existenÅ£ei, dând uitării faptul că „ultimul act este sângeros, oricât de frumoasă ar fi fost comedia” (Pascal) ÅŸi că „istoria unei vieÅ£i omeneÅŸti, este istoria unui eÅŸec”, aÅŸa cum constata cu amărăciune J.-P. Sartre, mărturisind astfel eÅŸecul propriei sale concepÅ£ii materialiste ÅŸi marxiste a existenÅ£ei.

Chiar dacă omul modern a uitat sensul etimologic al acestui cuvânt, pasiunea nu va putea niciodată zămisli altceva decât dezamăgirea, suferinÅ£a ÅŸi amărăciunea:„Cel dus în robie de barbari, e legat în fiare, iar cel dus în robie de patimi e legat de întristare!”(Sfântul Evagrie Ponticul). Căci orice nădejde pe care o punem într-un alt lucru sau altă fiinÅ£ă decât Dumnezeu nu este decât o iluzie, asemenea unui miraj în pustiu, care ne promite viaÅ£a dar ne duce la moarte. 

Sfântul Teofan Zăvorâtul (1815 – 1894) compară omul stăpânit de patimi cu un animal de povară: „La fel cum unui asin i se pun desagii în spate ÅŸi este dus oriunde, fiind pe deasupra ÅŸi bătut, tot aÅŸa vrăjmaÅŸul a pus în spatele omului greutatea patimilor, l-a legat cu ele, îl conduce cu ajutorul lor ÅŸi îl duce unde vrea el, tiranizându-l ÅŸi bătându-ÅŸi joc de el. (...) Omul se sufocă ÅŸi se chinuieÅŸte în această lucrare. Chiar de pare vreunul mulÅ£umit din pricină că-ÅŸi satisface poftele, înlăuntrul lui nu se află bucurie ÅŸi veselie. AÅŸa cum rugina mănâncă fierul sau cum viermele roade copacul, acul veninos al morÅ£ii îi roade moral fiinÅ£a vie, ÅŸi el se chinuieÅŸte în această stingere treptată. (…) Omul va rămâne în continuare pe acest tărâm ucigător, până când nu se va întoarce la Domnul ÅŸi până când harul, pogorât pentru întoarcerea lui, nu-l va slobozi din legăturile morÅ£ii”. (Sfântul Teofan Zăvorâtul, ViaÅ£a lăuntrică).

Aspectul pozitiv al pasiunilor este tocmai eÅŸecul lor inevitabil ÅŸi suferinÅ£a care le urmează ca o umbră, proporÅ£ională cu iluziile ÅŸi nădejdile nesăbuite pe care le-au stârnit. Pasiunile ne învaÅ£ă, prin decepÅ£iile ÅŸi amărăciunea ce le lasă în urmă, că nimic în această lume nu-l poate înlocui pe Dumnezeu,„pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului ÅŸi pofta ochilor ÅŸi deÅŸarta slavă a vieÅ£ii, nu este de la Tatăl, ci este din lume. Iar lumea se trece, ca ÅŸi pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac” ( I Ioan 16, 17).     

Viorel Åžtefăneanu