PRIMII MARTIRI

   „Am decis să îndreptăm toate după vechile legi ÅŸi după ordinea romană ÅŸi să-i facem pe creÅŸtini, care au abandonat religia părinÅ£ilor, să-si revină la o minte rezonabilă. Într-adevăr aceÅŸtia au fost cuprinÅŸi de o asemenea în­căpăÅ£ânare ÅŸi nesăbuinÅ£ă că nu mai respectau acele venerabile tradiÅ£ii ale strămoÅŸilor, /.../ ci ÅŸi-au făcut ei înÅŸiÅŸi rânduieli după voia lor ÅŸi au atras la aceasta mulÅ£ime de neamuri”.

 ÎMPÄ‚RATUL GALERIU, Edictul de la Serdica

    Aceste rânduri ale edictului de la Serdica (311), deÅŸi sunt incluse într-un prim edict de toleranÅ£ă acordat după teribile persecuÅ£ii îm­potriva creÅŸtinilor, sunt semnificative pentru o întreagă tradiÅ£ie de gândire care a caracterizat mentalitatea romană de-a lungul secolelor care au precedat creÅŸtinarea imperiului sub Constantin cel Mare. Nu se pot înÅ£elege pe deplin mărturiile scrise despre pri­mii martiri dacă nu se are în vedere concepÅ£ia despre religie ÅŸi stat pe care romanii o cultivau de veacuri. Grăitor în acest sens este ÅŸi răspunsul pe care pro­consulul Saturnino îl dă în timpul procesului martirilor (Actele martirilor din Scili) - asupra căruia vom reveni. El exclamă cu o anumită iritare: „Åži noi suntem pioÅŸi!” (et nos religiosi sumus!). Într-adevăr, majoritatea funcÅ£ionarilor care i-au persecutat pe creÅŸ­tini erau convinÅŸi de datoria lor de a conserva religia ÅŸi ordinea romană, considerate a fi fundamentul civilizaÅ£iei prin excelenÅ£ă, într-o lume barbară ÅŸi haotică. Pentru ei, aceas­tă nouă ÅŸi ciudată credinÅ£ă într-un Dumnezeu unic, întrupat, mort pe cruce ÅŸi înviat, constituia o periculoasă nebunie, o ofensă adusă „minÅ£ii rezonabile”, iar în comparaÅ£ie cu străvechea religie romană creÅŸtinismul li se părea a fi o doar o „superstiÅ£ie”, adică o falsă credinÅ£ă de dispreÅ£uit.

I.PRIMELE PERSECUÅ¢II ÅžI „FUNESTA SUPERSTIÅ¢IE” A CREÅžTINILOR

   Înainte de a ne opri asupra mărturiilor despre martiri consemnate de creÅŸtini în pri­mele „Acte ale martirilor”, vom aminti câteva repere din marile momente ale persecuÅ£i­ilor, referindu-ne chiar la literatura istorică romană. Prima persecuÅ£ie din vremea îm­păratului Nero (anul 64 d. H.) este narată de istoricul roman Tacit (Anale, XV, 44), ale cărui cuvinte vorbesc de la sine despre propria viziune a autorului, plină de prejudecăÅ£i faÅ£ă de noua religie: „Împăratul Nero, ca să liniÅŸtească zvonurile (care-l acuzau de ma­rele incendiu al Romei), îi făcu vinovaÅ£i ÅŸi-i pedepsi pe aceia numiÅ£i „creÅŸtini” pe care plebea îi ura /.../. Această funestă superstiÅ£ie (exitiabilis superstitio), reprimată la înce­put, izbucnea din nou, nu numai în Iudeea, unde se născuse această molimă, dar chiar ÅŸi la Roma, locul de adunare a scursurii întregii lumi. Mai întâi au fost condamnaÅ£i cei care recunoÅŸteau de la sine, iar apoi o mare mulÅ£ime în urma denunÅ£ărilor, fiind acu­zaÅ£i nu numai de incendiul Romei, cât ÅŸi de ura faÅ£ă de neamul omenesc (odium humani generis)”. Nu departe de această mentalitate este un alt mare istoric latin, Suetoniu, care notează în opera sa Viața lui Nero că au fost prigoniÅ£i „o rasă de oameni ce propo­văduia o nouă ÅŸi malefică superstiÅ£ie (superstitio nova et malefica)”.

   Încă ÅŸi mai bogată în detalii este mărturia unui învăÅ£at ÅŸi scriitor din vremea împă­ratului Traian, Pliniu cel Tânăr, care fost pentru o vreme guvernator al provinciei Bitinia (în Asia mică, anul 112 d.H). Confruntat cu mulÅ£imea de proceduri calomnioase împotriva creÅŸtinilor, guvernatorul Pliniu simte nevoia de a-l consulta pe împărat, instanÅ£a supremă de judecată a imperiului, expunându-i perplexitatea sa într-o scrisoare răma­să celebră. El recunoaÅŸte că, după ce a încercat în fel ÅŸi chip, punându-i la torturi pe cei denunÅ£aÅ£i, să afle ce se ascundea în spatele acestei religii atât de puternic convingătoa­re, nu a reuÅŸit să găsească nimic nelegiuit, ci doar „o superstiÅ£ie malefică ÅŸi fără măsu­ră”. După cercetările lui, ei nu fac decât să se adune noaptea în anumite locuri, unde re­petă cântări adresate lui Hristos ca Dumnezeu. Se indignează că printre aceÅŸti „nebuni” sunt chiar ÅŸi cetăÅ£eni romani. Neputând să-i acuze de vreun delict, propune ca „oricare ar fi situaÅ£ia fiecăruia, cel puÅ£in să fie pedepsiÅ£i pentru insistenÅ£a ÅŸi încăpăÅ£ânarea lor inflexibilă” („pertinacia et inflexibilis obstinatio”). Ca înalt funcÅ£ionar fidel ideologiei im­periului, guvernatorul Pliniu consideră că oricum trebuie pedepsit simplul refuz de a sacrifica conform cultului roman, care-i obliga pe creÅŸtini să ofere tămâie ÅŸi vin în faÅ£a imaginii împăratului. Apoi, ca dovadă în plus a reconvertirii lor, li se cerea să-l bleste­me pe Hristos în prezenÅ£a judecătorului. Împăratul Traian confirmă justeÅ£ea acÅ£iunii lui Pliniu, în sensul că aceÅŸti „creÅŸtini” trebuiau pedepsiÅ£i dacă erau denunÅ£aÅ£i si dacă nu se lepădau. TotuÅŸi, în acord cu o conÅŸtiinÅ£ă juridică mai avansată, Traian decide să fie luate în considerare doar denunÅ£urile nominale, având în vedere abuzurile provoca­te de cele anonime. În plus, lasă guvernatorilor de provincii o anumită marjă de apreci­ere în legătură cu asprimea pedepsei. Până la edictul general de persecuÅ£ie al împăra­tului Deciu din anul 250, aceasta a fost dispoziÅ£ia după care au fost judecaÅ£i ÅŸi condamnaÅ£i creÅŸtinii.

   Pentru a susÅ£ine ideologia imperială, în a doua jumătate a secolului al II-lea un scriitor pe nume Celsus compune o operă împotriva creÅŸtinilor (Cuvântul adevărat) rămasă celebră prin răspunsurile date de PărinÅ£ii Bisericii, începând cu substanÅ£iala operă a lui Origen din Alexandria, „Contra lui Celsus”, reluată în secolul IV de Sfântul Vasile cel Mare. Celsus se doreÅŸte ÅŸi el a fi un apărător al ordinii ÅŸi pietăÅ£ii romane. După el, dacă toÅ£i romanii s-ar converti la creÅŸtinism „ce ar opri ca împăratul să fie abandonat ÅŸi ca toate să cadă în mâna barbarilor care n-au nicio lege ÅŸi nicio umani­tate, ÅŸi atunci orice religie s-ar pierde”. Celsus nu înÅ£elege de ce creÅŸtinii nu acceptă cultul divinităÅ£ilor romane pe lângă cel al lui Hristos, considerând asta un exclusivism fără sens ÅŸi o lipsă de loialism faÅ£ă de Roma. El face un apel către cetăÅ£enii Romei „să-l susÅ£ină pe împărat cu toate forÅ£ele” ÅŸi să distrugă acesta sectă periculoasă, înainte ca ea să distrugă Roma.

II.PRIMELE „ACTE ALE MARTIRILOR”. „ONOARE CEZARULUI CA CEZAR, DAR FRICA DOAR FAŢĂ DE DUMNEZEU”.

   Cum au reacÅ£ionat primii creÅŸtini? Nu este locul să ne oprim aici asupra SfinÅ£ilor PărinÅ£i care au răspuns acuzaÅ£iilor ÅŸi au dat primele lămuriri teologice în scrierile lor apologetice (adică primele scrieri în apărarea credinÅ£ei). Deosebit de grăitoare pentru noi sunt chiar mărturiile directe ÅŸi vii din timpul proceselor, aparÅ£inând creÅŸtinilor de diverse provenienÅ£e, mai mult sau mai puÅ£in instruiÅ£i. Ele au fost consemnate în prime­le „Acte ale martirilor” în limba greacă si latină, unele prezentându-se într-o formă sim­plă, altele fiind îmbogăÅ£ite literar. Ne oprim aici asupra unui prim text în limba latină, Acta Martyrum Scilitanorum (Actele martirilor din Scili, Africa de Nord, anul 180), relativ la procesul desfăÅŸurat în faÅ£a pro­consulului Saturnino. Proconsulul încear­că mai întâi să-i convingă pe acuzaÅ£i: „AÅ£i putea obÅ£ine iertarea de la stăpânul nostru împăratul, dacă v-aÅ£i reveni la o minte re­zonabilă” (folosindu-se aceeaÅŸi expresie gră­itoare pentru mentalitatea romanilor: „ad bonam mentem”). CreÅŸtinul Speratus răs­punde: „Noi nu am făcut nimic rău. Nu am insultat pe nimeni. /.../ Suntem supuÅŸi îm­păratului”. Proconsulul: „Åži noi suntem pioÅŸi, iar religia noastră e simplă: jurăm pe împăratul ÅŸi ne rugăm pentru sănătatea lui, ceea ce trebuie să faceÅ£i ÅŸi voi”. Speratus: „Dacă mă asculÅ£i în liniÅŸte, îÅ£i voi dezvălui taina adevăratei simplităÅ£i”. Proconsulul: „Să nu începi să vorbeÅŸti de rău riturile noastre sacre, că nu te ascult; tu mai bine jură pe împăratul!”. Speratus: „Nu am fu­rat nimic, plătesc taxele; aceasta în virtu­tea Domnului pe care-l ÅŸtiu, Regele regilor ÅŸi împăratul tuturor neamurilor”. Proconsulul: „Leapădă-te de credinÅ£a aces­ta”; apoi zice către ceilalÅ£i: „încetaÅ£i să vă mai luaÅ£i după nebunia (dementia) acestu­ia”. Un alt acuzat, Cittinus, răspunde: „Nu ne temem de nimeni în afară de Domnul Dumnezeul nostru care e în ceruri”. O cre­dincioasă, Donata, adăugă un cuvânt plin de sens: „Onoarea se cuvine Cezarului ca Cezar, dar frica e doar faÅ£ă de Dumnezeu” („Honorem Caesari quasi Caesari; timorem autem Deo”). Proconsulul: „Te încăpăÅ£ânezi să-Å£i spui creÅŸtin?”. ToÅ£i mărturisesc ÅŸi mul­Å£umesc lui Dumnezeu. Urmează condam­narea la moarte.

   Un alt text referitor la „nebunia” mar­tirilor, păstrat în greacă ÅŸi în latină, narea­ză martiriul lui Fileas, demnitar din Alexandria, devenit episcop de Tmui (în Egipt). Prefectul pe nume Culcianus se miră că o persoană aÅŸa de respectabilă a putut ajunge la o asemenea nesăbuinÅ£ă („in hanc amentiam venisse”). în timpul procesului prefectul încearcă să-l convingă să-ÅŸi „revi­nă în fire”: „PoÅ£i fi puÅ£in rezonabil?”. Episcopul răspunde: „Sunt rezonabil ÅŸi tră­iesc rezonabil”. Prefectul: „Atunci sacrifi­că!”. „Nu sacrific!”/./. Prefectul: „Vrei să mori aÅŸa, fără motiv?”. Episcopul: „Nu fără motiv, ci pentru Dumnezeu ÅŸi pentru ade­văr”: „Non sine causa, sed pro Deo et pro ve­ritate”.

Ioana Georgescu-Tănase, Roma

Bibliografie:

1.Atti e passioni dei martiri, culegere de texte în limba originală îngrijită de A.A.R. Basti- aensen ÅŸi alÅ£ii, Mondadori, 2007

2.Jaqueline Champeaux, La religion romaine, Paris, 1998