Apare cu binecuvântarea Înaltpresfinţitului Părinte Mitropolit Iosif

Cauta in site
Adaugat la: 5 Noiembrie 2022 Ora: 15:14

Biserica românească din Paris și Marea Unire (1917-1919)

La data de 22 octombrie 1918 un avion al Armatei de răsărit, pilotat de locotenentul francez Noël, ateriza la Iași sub privirile uluite ale populației. Avea un echipaj redus – în afară de pilot, un personaj îmbrăcat cu uniformă franceză, care nu era altul decât fostul și viitorul ministru plenipotențiar român la Paris Victor Antonescu (1871-1947). Acesta aducea vestea victoriei aliaților în Balcani: armistițiul cu Bulgaria, de la 29 septembrie, şi cel cu Turcia, care avea să urmeze, pe 30 octombrie – victorii obținute de această faimoasă Armată de răsărit care rămăsese inactivă la Salonic vreme de trei ani, sub comanda generalului Sarrailh („Aoleu Sarai, Sarai, / Noi ne batem și tu stai!”, cântau soldații români în 1916-1917). Acum – începând cu 15 septembrie 1918 –, armata franco-engleză, condusă de generalul Franchet d’Espèray, trecuse în sfârșit la ofensivă împotriva Bulgariei, cu o întârziere de doi ani și două luni, când ar fi trebuit să facă asta înainte de intrarea României în război, la 15/28 august 1916.

Biserica românească din Paris și Marea Unire (1917-1919)

Victor Antonescu sosea la Iași la câteva zile după căpitanul englez Johnson, de la Intelligence Service, purtător al acelorași vești bune, însă apariția sa pe cerul Iașiului a avut efectul unui semn dumnezeiesc, care vestea sfârșitul calvarului României, trădate de aliați (ofensiva promisă de Sarrailh și susținerea militară în Bucovina și Dobrogea), ocupată de patru armate inamice – austro-ungară, germană, turcă și bulgară – care puseseră stăpânire pe două treimi din teritoriul național, pe care l-au jefuit sistematic, în proporții inimaginabile; și, în sfârșit, plângând aproape 800.000 de morți (mai mult de 10% din populație, în raport cu totalul beligeranților), dintre care două treimi civili căzuți victimă tifosului și holerei, foamei și frigului, așteptând hecatomba cauzată de gripa spaniolă.

În sfârșit, coborârea din cer a lui Victor Antonescu era și simbolul și un prim rezultat al activismului românilor în Franța, în vederea victoriei aliaților și a realizării unui vis: unirea tuturor românilor într-un stat-națiune. Într-adevăr, Victor Antonescu fusese numit ministru la Paris, pe data de 1 octombrie 1917, în locul bătrânului Alexandre Emanoil Lahovary (1855-1950), cel mai longeviv ambasador român – să-l numim așa – în Franța (1908-1917). Căsătorit cu Ana, fiica „doctorului minune” Nicolae Kretzulescu, slujise cu devotament și talent politica românească pe lângă cel mai important prieten și aliat al țării sale, făcând mari eforturi pentru a împiedica declanșarea războiului, în 1914, și contribuind la intrarea României în conflictul mondial, în 1916; de asemenea, întreținuse relații excelente cu diplomații și oamenii politici francezi. Era iubit și respectat de colonia românească, pentru care obținuse din partea Băncii Franței avantaje legate de schimbul leilor românești în franci francezi. În sfârșit, împreună cu soția sa, luase numeroase inițiative pentru a atrage atenția autorităților și a publicului francez asupra situației României, prin ambasadă, prin Comitetul Franco-Român (1914), și prin Comitetul Național Român, format la Paris, în 1917. 

Înainte de a părăsi Parisul pentru a merge la Roma, unde avea să rămână timp de 11 ani în fruntea misiunii diplomatice române, Lahovary dăduse un banchet pentru 61 de personalități române care se găseau la Paris în acea vreme: opt membri ai ambasadei, generalul Dimitrie (Mișu) Iliescu, fost comandant al armatei române, demisionat, nouă membri ai Comisiei Militare române (condusă de generalul Rudeanu), miniștri și foști miniștri, deputați și senatori, profesori unversitari (membri ai Misiunii Universitare Române, sosiți de curând), ziariști (între care patru țineau de Casa Presei Române) etc.  Printre aceste personalități se afla și o față bisericească, pe nume „Arhimandrit Chesarie Stéphano”, care a fost preot la biserica românească între 1902 și 1914 și între 1914 și 1917. În România fusese preot (era supranumit „Popa Dracu’”) la Catedrala Mitropolitană din București, în vremea în care Tudor Arghezi era arhidiacon. Avea o „prezență impozantă”, era un bun „bisericaș” și mai presus de toate „câștigase simpatia multor oameni politici din partidul liberal”1.

Între aprilie 1914 și toamna lui 1915 funcția fusese îndeplinită de preotul Vasile Pocitan, iconom stravrofor și profesor de teologie la Liceul „Mihai Viteazul” din București, devenit mai târziu vicar patriarhal și episcop, sub numele de Veniamin P. Ploeşteanu. Când guvernul francez s-a retras la Bordeaux, unde l-a urmat ambasada României, părintele Pocitan, ca „preot și străjer al sfântului altar” a asigurat slujirea dumnezeiască în mod regulat, „cu toată dragostea și fastul care se cuveneau”. În raportul său de activitate adresat mitropolitului Conon el mai precizează că „la marile sărbători bisericești și naționale și la Te Deum-uri slujirea a fost săvârșită cu un ceremonial special, căci m-am străduit să ilustrez fiecare slujbă cu o scurtă, dar însuflețită, predică spre slava evenimentelor zilei și spre încurajare. Credincioșii care alcătuiesc elita coloniei române din Paris au venit în bună parte în mod regulat la biserică, duminicile și mai ales la sărbătorile împărătești și naționale.”.

La întoarcerea în România, în toamna anului 1915, a fost numit șef-adjunct al Serviciului Religios al Armatei, iar locul lui la Paris a fost preluat de Chesarie Stefano. Însă acesta, în vârstă și obosit, cade bolnav și se stinge, la 10 septembrie 1917, iar din cauza războiului trupul său a fost depus în cavoul capelei, de unde a fost repatriat cu vaporul, în 1920.

În locul său, mitropolitul Pimen, al Moldovei, de care depindea canonic biserica din Paris, a numit un tânăr preot de 35 de ani, licențiat în Teologie și Filosofie la Iași, Strasbourg și Freiburg im Breisgau. Cicerone Iordăchescu – așa se numea – era și el fiu de preot și îndeplinise deja funcții prestigioase: preot la Catedrala Mitropolitană și profesor la Seminarul teologic „Veniamin Costachi” din Iași, apoi superior al capelei românești din Baden-Baden, ctitorie a prințului Mihai Sturdza de Moldova. Vorbind curent cele trei limbi europene de circulație mondială – engleza, germana și franceza –, a tradus din greacă sau latină operele sfântului Macarie, ale lui Pseudo-Dionisie Areopagitul, Ioan Damaschin, Grigorie de Nissa și Lactanțiu. Mai târziu a fost profesor de Istoria Bisericii Vechi și de Patrologie la Universitățile din Chișinău și Cernăuți, unde a funcționat și ca decan. Pe scurt, după spusele unuia dintre foștii săi elevi, „un eminent teolog, un foarte distins filosof creștin, un poliglot experimentat (versat), și un patriot luminat”. Căci, trebuie să notăm în trecere, preoții bisericii din Paris au fost, de la Vasile Pocitan și până în 1933, în majoritate, savanți, ca Valeriu Iordăchescu (1919-1921), fratele lui Cicerone, Vasile Radu (1921-1927), Ioan D. Petrescu (1928-1931) sau Petre Vintilescu (1932-1933)2.

Ne vom interesa acum de Memoriile/Journalul lui Cicerone Iordăchescu, apărute în 1937, dar din care cea mai mare parte au fost consacrate șederii sale la Paris între 1917 și 1919.3 Plecat de la Iași la 17 octombrie pe stil nou, sosește la Paris pe 28 noiembrie, după o călătorie de 42 de zile prin Rusia (cu trenul), Suedia și Anglia (cu vaporul). Cu prilejul primei sale slujbe de duminică, la 1 decembrie, părintele Iordăchescu le anunță credincioșilor (mulțime mare, „atitudine plină de respect și evlavie”) intenția sa de a organiza cursuri de religie pentru copii, mai precis pentru „a le da câteva noțiuni despre viața și practica religioasă și despre istoria patriei noastre”. Își începe și vizitele protocolare, în primul rând la ministrul Victor Antonescu, proaspăt numit, după cum am spus, la 1 octombrie, în același an 1917. Și urmează: „Pe fiecare îi vizitez pe rând și peste tot sunt primit bine.” (scrisoare către soția sa, din 29 decembrie).

Paragraful următor a fost o surpriză pentru mine și în același timp prilejul de a face un mare salt în timp, nu în 1917, desigur, ci peste mai bine de 60 de ani, spre 1950-1955. Iată-l: „Am făcut cunoștință cu prințul Callimachi din Botoșani, cu soția și cu fiica sa. Cu toții oameni de o extremă delicatețe și dând dovadă de un mare respect, mai ales față de preoți. Aproape în fiecare săptămână îi vizitez. Ne mirăm să vedem cu ce atenție și respect suntem primiți, câtă religiozitate este în fizionomina și în ținuta lor, lucru uimitor. Așa mai sunt încă multe din vechile noastre familii de boieri. Însă am mai întâlnit și familii al căror nume îl voi trece sub tăcere aici!”.

Este vorba despre prințul Alexandre Callimachi (1866-1918, la Paris), despre soția sa Maria, născută Vernescu4, fiica politicianului liberal George (Gună) D. Vernescu, președinte al Senatului și al Camerei, de mai multe ori ministru etc., proprietar al frumoasei case de pe Calea Victoriei 127, de lângă Academia Română, transformată astăzi în Cazino.

Soții Callimachi posedau la București o casă impozantă, situată pe strada Batiștei, la nr. 31 (care a devenit în vremea lui Ceaușescu sediul D.I.E.), și erau, de fapt și de drept, membri ai parohiei bisericii cu același nume unde bunicul meu din partea mamei și tatăl meu au fost preoți între 1896 și 1983. Foarte evlavioși, au făcut donații importante Bisericii Batiștei, însă și celei din Paris, din strada Jean de Beauvais: 200.000 lei în aur pentru întreținerea altarului, plata icoanei celei mari, din mozaic, reprezentându-i pe cei trei arhangheli, Mihail, Gavriil și Rafail, de deasupra ușii de la intrare etc. Prințesa Callimachi era nașa surorii mele (născute în 1936) și îi trimitea, în fiecare an, un imens brad de Crăciun, superb decorat și purtat de lachei în livrea verde și cu mănuși albe.  Fiica lor, Teodora, născută în 1895, o ființă sensibilă și nu prea descurcăreață, a avut o existență nefericită: după o căsătorie dureroasă cu un vânător de zestre și-a pierdut mama, în 1938. După sosirea comuniștilor la putere a fost deposedată de toată moștenirea de către fratele ei, „prințul roșu”. Scarlat Callimachi a fost comunist din tinerețe, ceea ce nu l-a împiedicat să-i fure chiar un cufăr cu argintărie, purtând blazonul familiei, singura și ultima avere a „prințesei”, cum o numeam, care a devenit, potrivit tradiției, nașa surorii mele. Părăsită de toți, și nu în ultimul rând de guvernanta franceză, expulzată de regimul comunist în 1950, prințesa Callimachi a fost găzduită, datorită intervențiilor tatălui meu, la preotul din Stăncești, fosta lor proprietate din Moldova, pe râul Prut, unde și-a aflat în sfârșit odihna veșnică.

Prezența lor la Paris, în 1917 – unde se găseau din 1915 –, se datora bolii lui Alexandre Callimachi, care a murit tânăr, la vârsta de 52 de ani, ca și fratele său Jean (1880-1940), suferind de o angină pectorală; deja în 1936 se găsea într-un sanatoriu la Viena. Alexandre era unul dintre cei mai importanți membri ai coloniei românești din Franța, alături de doi Cantacuzini, un Șuțu, un Sturdza etc. Ei, aristocrații stabiliți în Franța sau aflați doar în trecere, au oferit bisericii române din Paris, din 1855 încoace, după cum ne spune un registru descoperit de Nicolae Iorga, daruri în argint, icoane, candelabre, cărți sfinte, veșminte liturgice etc. În comparație, burghezii nu reprezintă decât 1 sau 2% din donatori, și încă cu sume mici.5

Vedem deci că în toamna anului 1917, într-un moment dificil pentru România și pentru armata ei, avem un nou ambasador la Paris, o Misiune Universitară puternică, de aproximativ treizeci de persoane, capabile să facă propagandă în Franța, și un nou superior al bisericii românești. În 1918 vor fi urmați de numeroase personalități politice (aproape 200 de persoane în „trenul Take Ionescu”), economice și culturale, membri ai categoriei „proscrișilor”, dintre care un număr important de transilvăneni, cărora autoritățile germane de ocupație le-au permis să părăsească țara cu trenul, prin Elveția, la fel cum s-a făcut în sens invers pentru Lenin și tovarășii săi, în martie 1917.

Victor Antonescu dispunea de fonduri importante pentru a influența presa franceză în favoarea României: 1 milion de franci de aur pentru cele cinci ziare mai importante, ai căror ziariști se duceau în fiecare zi la legație sau la Casa Presei Române (din strada Meyerbeer nr. 7, în apropiere de Operă) pentru a primi informații de pe frontul de Est și de Sud-Est.

La rândul său, Take Ionescu și ajutorul și discipolul său, tânărul Nicolae Titulescu, dispuneau de un credit nelimitat, oferit de marele bancher bucureștean Mauriciu Blank, care deschisese chiar la Paris o sucursală a băncii sale, Marmarosch-Blank, condusă de fiul său Aristide.

Acțiunea lor de propagandă se baza la Paris pe câteva legături foarte importante, scriitoarele Elena Vacaresco și Anna de Noailles, născută Brâncoveanu, care frecventau saloanele literare și saloanele mondene ale marii aristocrații și ale înaltei burghezii franceze. Hélène Vacaresco sosise aici prima, puțin după 1894 şi după idila sa cu prințul Ferdinand, succesorul desemnat la tron. După cum scrie Anne-Marie Callimachi, fiica vărului său Radu Vacarescu, „în locul coroanei care îi fusese refuzată la București ea avea să cucerească Parisul, și s-a angajat în slujba acestui scop cu abila sa inteligență. […] Simțul ei social foarte ascuțit a călăuzit-o bine și a cucerit o faimă mare și durabilă, pentru care se lăuda cu mândrie. Parisul o adoptase. Hélène a devenit familiară cu cele mai diverse cercuri sociale, intelectuale, politice, artistice și cosmopolite. Când am sosit la Paris în 1915, reputația sa era solid stabilită.”.

De un temperament complet opus – părea o odaliscă suferindă (și chiar era, căci a murit tânără) –, Anna de Noailles era, după cum ne spune aceeași memorialistă, „printre primele tinere din nobilul Faubourg Saint-Germain care a făcut primele incursiuni curajoase în sferele intelectuale și mai boeme decât a sa”.

O frază poate să le caracterizeze pe cele două femei: Hélène Vacaresco spunea despre sine „sunt un monstru sacru”, pe când Anna de Noailles, care sosea mereu cu întârziere la întâlniri și la recepții, declara că era „gata să moară”.

Se înțelege de la sine că toată această lume bună se regăsea duminica și zilele de sărbătoare la biserica din strada Jean de Beauvais, unde prezența unui tânăr preot erudit, bun filosof și teolog, nu putea decât să îi atragă pe credincioși, care îl așteptau cu nerăbdare, ba chiar şi pe simplii curioși care voiau să descopere liturghia bizantină și faimosul cor dirijat, succesiv, de D. G. Kiriac (1893-1899), de Gh. Cucu 1907-1911), de Ştefan Popescu (1912-1922), deIoan Kirescu (1922-1928) etc.

Deși prezent în Paris doar între 1891 şi 1893, apoi după 1920, Nicolae Iorga a lăsat o pagină importantă despre emigrația română în orașul luminilor: „Erau mulți români la Paris, nu numai studenți, unii fericiți să rămână pentru totdeauna, ca marele savant de laborator M. Livaditi, din Iași, căsătorit cu una dintre fiicele doctorului Istrati, naționalistul înflăcărat care a venit să moară la Paris în vreme ce descendența lor dispărea complet în mediul francez. Pensionari ca un anume Cosmovici, de la Căile Ferate, aventurieri cu un trecut detestabil în țara natală, petrecăreți de toate nuanțele, oameni comozi, care nu concepeau să participe la greaua muncă de reconstrucție de după război, toți aceștia se îngrămădiseră în toate colțurile imensei metropole, trăind fiecare pentru sine, în mijlocul alor săi, fără să caute contacte, considerate compromi-țătoare, cu alți români. Se vedeau doar câteva bătrâne doamne la capela românească, unde se păstra o tradiție muzicală care îi împingea pe mulți străini să asiste la concertele date de cor.  De asemenea, o bibliotecă părăsită de mult timp a trebuit să fie cernută pentru a se pune la adăpost cele mai rare și mai prețioase cărți. (…) Asaltul plăcerilor fără sfârșit imaginate la Paris, [oraş] ce trebuia să fie oferit gratis aliaților români, fusese atât de mare încât, încă de la sfârșitul ostilităților, la legația franceză de la Bucu-rești, unde spiritualul Robert de Flers era însărcinat cu afaceri, […] nu se mai prididea cu vizele pe pașapoarte. I-am spus lui de Flers că dacă va continua să-i ajute „nu o să mai rămână nici un român în România”. „Vor fi”, mi-a răspuns el cu un gest nobil, „francezi care se vor întoarce.”

Însă Iorga îi uită pe oamenii numiți „simpli”: „simpli artizani, muncitori la uzinele Citroën, Renault, Billancourt, Issy-les-Moulineaux etc.”, scrie V. Pocitan în cartea sa deja citată.

(va urma)

Note:

1. Veniamin Pocitan Ploeșteanu, Biserica ortodoxă română din Paris, București, Tipografia Cărților Bisericești, 1941, pp. 129-130.
2. Idem, ibidem, pp. 136-140.
3Însemnări din anii 1916-1919. Din primul an al războiului de Întregire 1916-1917. Biserica română din Paris în 1917-1919, Iași, Tipografia Alexandru Țerek, 1937.
4. A se vedea descrierea cuplului de către cumnata lor, Anne-Marie Callimachi, soția lui Jean, în Yesterday was mine, Londra, The Falcon Press, 1952, pp. 210-211.
5. Nicolae Iorga, „Colonia românească din Paris după condicile bisericii ei”, în Revista Istorică, XI (1925), pp. 7-9; V. Pocitan, op. cit., pp. 79-85 („Bugetul bisericii, donatorii”).

 

Biserica românească din Paris și Marea Unire (1917-1919)

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni

Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni

Departamentul pentru rom창nii de pretutindeni