Nevoia traducerii Sfintei Scripturi în neogreacă s‑a făcut simţită cu precădere în timpul lungii perioade de ocupaţie a Greciei (1453‑1821) de către Imperiul Otoman. Biserica greacă se găsea atunci, potrivit expresiei istoricului englez Steven Runciman, „în captivitate” (S. Runciman, The Great Church in Captivity, Cambridge, 1968). În noul context istoric, textul biblic, disponibil mai ales sub formă de manuscris, devine o sursă importantă atât în predarea limbii greceşti, cât și în transmiterea învăţăturii ortodoxe. Traducerea Bibliei în neogreacă nu viza doar populaţia din teritoriul ocupat, ci şi pe cea din diaspora, în special din coloniile greceşti fondate în marile oraşe europene. Astfel, începând cu secolului al XVII‑lea asistăm la apariţia sistematică a mai multor traduceri ale NT şi a unor cărţi ale Vechiului Testament (VT), în special a Psalmilor. Această activitate de traducere, imprimare şi punere a textului biblic la dispoziţia credincioşilor apare pe fondul influenţei protestante asupra patriarhului ecumenic Chiril Lucaris (1572‑1638) şi a unor membri de seamă a clerului grec.

În funcție de traducători, de mecenați şi de influențele politice, textele vor fi aprobate sau condamnate de autorităţile eclesiastice de la Fanar. O dată cu independenţa Greciei, limba devine, de asemenea, un factor important în receptarea şi difuzarea unei traduceri. Din 1833, dialectul καθαρεύουσα, asociat regulilor foarte dificile şi stricte ale gramaticii din greaca veche, devine limba oficială a noului stat grec, fiind folosită în administraţie, în învățământul superior și în literatură, în timp ce poporul continua să vorbească δημοτική, limba de zi cu zi. Aceasta situaţie durează până în 1976, când dialectul δημοτική (limba populară) devine limba oficială, înlocuind astfel καθαρεύουσα (limba cultă), din care s‑au păstrat numai unele expresii şi construcţii gramaticale.

PRIMELE ÎNCERCĂRI DE TRADUCERE ALE SFINTEI SCRIPTURI

În jurul anului 1493, Georgios Choumnos din Candia (Creta) compune în neogreacă o parafrază în versuri a creaţiei lumii, intitulată Kosmogenesi. Lucrarea, alcătuită din 2800 de versuri, relatează evenimentele conţinute în primele două cărţi ale VT, Facerea şi Ieşirea. În alcătuirea poemului, Choumnos se bazează mai ales pe o scriere în proză din epoca bizantină, intitulată Istoria Veche, în care naraţiunea biblică era amestecată cu un mare număr de legende populare.

Între 1535 şi 1536, pe când se afla în închisoare la Veneţia, Ioannikios Kartanos, preot şi protosinghel al episcopiei din Corfu, redactează o lucrare intitulată Vechiul şi Noul Testament: florile şi lucrurile necesare. Cunoscută mai ales sub numele de Florilegiul, cartea cuprinde o compilaţie a istoriei VT şi NT. Scris în limba greacă populară, Florilegiul lui Kartanos va cunoaşte o largă răspândire, fiind editat de cinci ori între 1536 şi 1567.

La începutul secolului al XVII‑lea, călugărul Maxim Peloponezianul traduce în neogreacă o parte din Psalmi şi din pericopele evanghelice, precum şi Tâlcuirea la Apocalipsă a lui Andrei al Cezareii. Iar în 1643 călugărul Agapios (Landos) din Creta publică la Veneţia o traduce completă a Psalmilor, bazându‑se pe Tâlcuirea celor o sută cincizeci de psalmi ai Proorocului Împărat David, de Teodoret al Cirului. Cartea va cunoaşte 12 ediţii până în 1821.

TRADUCERI ALE VT ŞI ALE NT ÎNTRE SECOLUL AL XVII‑LEA ŞI ÎNCEPUTUL SECOLULUI XX

În 1638 apare la Geneva textul NT în original, însoţit de o traducere în limba neogreacă, făcută de preotul şi monahul Maxim (Calliergi) din Callipolitis, un ucenic al patriarhului Chiril Lucaris (1572‑1638). Redactată şi publicată în două volume (vol. I: Evangheliile; vol. II: Fapte, Epistolele şi Apocalipsa), traducerea primeşte binecuvântarea patriarhul Chiril, deși conținea unele învăţături calviniste. După moartea lui Chiril Lucaris o serie de sinoade ortodoxe, cum ar fi cel ţinut la Ierusalim, în 1672, vor condamna această primă traducere a NT. Ea va cunoaşte însă un mare succes, fiind de‑a lungul timpului de mai multe ori reeditată și corectată. În 1817 apare la Sankt Petersburg o ediţie publicată de Societatea Biblică Rusă, iar în 1827 Societatea Biblică Ionică publică o ediţie bilingvă a NT, în care textul lui Maxim este pus în paralel cu o traducere albaneză scrisă în caractere greceşti.

În 1703, Serafim, un călugăr originar din insula Mitilini, editează la Londra un text revizuit al NT şi tradus de Maxim. Publicată într‑un singur volum, cu sprijinul Societăţii Engleze pentru Răspândirea Bibliei în Străinătate, ediţia conţinea doar traducerea neogreacă, fără textul original. NT scos de Serafim va fi condamnat în 1704 şi în 1723 de patriarhii ecumenici Gabriel al III‑lea (1702‑1707) şi Ieremia al III‑lea (1716‑1726; 1732‑1733). Aceşti doi patriarhi declarau că „citirea Bibliei este permisă credincioşilor simpli, doar că ei sunt ţinuţi să consulte explicaţiile Sfinţilor Părinţi”. Traducerea revizuită de Serafim va fi însă repede distribuită şi epuizată, necesitând o reeditare la Londra, în 1705.

O nouă ediţie bilingvă a NT apare la Halle, în 1710. Ea cuprinde textul original grec şi textul publicat de Serafim în 1703. Lucrarea este rezultatul colaborării dintre Hermann Francke şi Anastasie Mihail, şi a fost publicată cu sprijinul financiar al reginei Prusiei. Ea va fi reimprimată la Londra, în 1810, de Societatea Biblică pentru Britania şi Străinătate, iar până în 1830 apar alte şase ediţii. În 1814, patriarhul ecumenic Chiril al VI‑lea (1813‑1818) declară traducerea „folositoare” şi îşi dă binecuvântarea scrisă pentru publicarea ediţiei bilingve, dar nu şi a textului neogrec separat. Cu toate acestea, în 1824, Sinodul de la Constantinopol precizează că citirea traducerii nu este profitabilă decât însoțită de comentariile Sfinţilor Părinţi.

În 1820, poetul grec Andreas Calvos (1792‑1869), pe când se găsea la Londra, publică în neogreacă o traducere a cărţii de slujbe Common Prayer Book, a Bisericii Anglicane, ce cuprinde unele texte din VT şi NT. Traducerea apare sub titlul Cartea de rugăciuni obștești şi de rânduială a Sfintelor taine şi altor slujbe bisericești potrivit ritului din Biserica Unită din Anglia şi Scoţia, însoţită de Psaltirea lui David, de Epistolele şi de Evangheliile sinoptice. Tradusă din engleză în limba greacă comună de către A. Calvados Ioannidis. În ciuda calităţilor sale literare, traducerea lui Calvos va rămâne necunoscută în mediul cultural grec din cauza tendinţelor prozelitiste.

În 1818, Societatea Biblică pentru Britania şi Străinătate îl angajează pe arhimandritul Ilarion, călugăr din Muntele Sinai, rezident la Constantinopol şi viitor mitropolit de Târnovo (1830‑1837), să traducă VT şi NT. O primă traducere a NT sub formă de manuscris primeşte în 1818 şi 1820 aprobarea patriarhilor Chiril al VI‑lea (1813‑1818) şi Grigorie al V‑lea (1797-1798; 1806‑1808; 1818‑1821). Proiectul va fi întrerupt în 1821 o dată cu izbucnirea războiului grec de independentă, însă în 1828 este publicată la Londra o ediţie bilingvă a NT. Retipărită în 1831 la Geneva, iar în 1835 şi 1852 în Statele Unite, traducerea lui Ilarion cunoaşte o largă răspândire. Ea apare cu binecuvântarea patriarhilor mai sus menţionaţi, la care se va adăuga în 1830 şi cea a patriarhului Constanţiu I (1830‑1834). Ilarion a tradus şi VT, bazându‑se pe textul LXX, iar întreaga Biblie urma să fie imprimată la tipografia Patriarhiei din Constantinopol, cu sprijinul financiar al Societăţii Biblice. Acest lucru nu a fost posibil, deoarece, în 1827, Societatea Biblică decide publicarea unei traduceri a VT bazată pe textul ebraic. În cele din urmă, din traducerea lui Ilarion este publică la Londra doar Psaltirea, în 1828.

Proiectul Societăţii Biblice de traducere a textului ebraic al VT este încredinţat în 1827 reverenzilor Henry Leeves şi Isaac Lowndes, stabiliţi în Corfu, la care se vor adăuga trei colaboratori greci: arhimandritul Neofit Vamvas, Emilio De Tipaldo şi Nicolae Ioannides. Între 1831 şi 1844 sunt publicate sub formă de volume traducerile VT şi NT, prima ediţie completă a Bibliei fiind publicată abia în 1850, la Oxford, cu titlul Sfânta Scriptură a Vechiului şi Noului Testament. Traducere după textul original. Textul acestei versiuni va fi reeditat de mai multe ori, iar din 1866 conţine şi referinţe marginale. Publicarea Bibliei lui Vamvas în limba neogreacă a fost însă un motiv de diviziune în Biserica şi în societatea greacă. Încă din 1836, Sinodul Bisericii Greciei a dezaprobat proiectul pe motivul că nu este o traducere a LXX, textul tradiţional al Bibliei ortodoxe. Iar în 1836 patriarhului ecumenic Grigorie al VI‑lea (1835‑1840) emite o scrisoare patriarhală în care condamnă orice traducere a VT și a NT în limba neogreacă fără binecuvântarea Bisericii.

La sfârșitul secolului al XIX‑lea, Constantin Dialismas și Mihail Galanos îşi propun să realizeze o traducere a Evangheliilor în limba greacă populară (δημοτική). Pentru acest proiect ei cer şi obţin acordul patriarhilor ecumenici Antim al VII‑lea (1895‑1896) şi Constantin al V‑lea (1897‑1901), iar din 1898 şi pe cel al Sinodului Bisericii Greciei. În 1900, cu sprijinul financiar al arhimandritul Meletie Vagianellis din Kiev, s‑au tipărit la Atena 10.000 de exemplare cu Evanghelia după Matei. Proiectul este abandonat din cauza grupurilor conservatoare, adică a susţinătorilor limbii culte (καθαρεύουσα).

Tot în 1900 apare la Atena o nouă publicație a textului Evangheliilor, sub patronajul reginei Olga. Traducerea a fost făcută într‑un limbaj popular de bună calitate, de către secretara reginei, Iulia Somaki, şi a fost revăzută de doi profesori de la Universitatea din Atena, Ioannis Pantazidis şi Filip Papadopulos. Deşi obţinuse aprobarea verbală a mitropolitului Procopie al II‑lea al Atenei, Sinodul Bisericii Greciei şi Patriarhia Ecumenică nu‑şi vor da binecuvântarea pentru editarea traducerii, în ciuda insistențelor reginei. Tipărită în doar 1000 de exemplare, ediţia este precedată de o introducere semnată de regina Olga şi cuprinde textul original grec, în paralel cu traducerea în dialectul δημοτική. Exemplarele au fost distribuite personal de regina Olga în puşcăriile şi în spitalele din Atena.

În 1901, Alexander Pallis, grec stabilit la Liverpool, în Anglia, realizează o traducere a celor patru Evanghelii în limba greacă populară. Din luna septembrie a aceluiaşi an, jurnalul atenian Acropolis propune cititorilor săi publicarea, în fiecare număr, a unei pagini cu traducerea lui Pallis, începând cu Evanghelia după Matei. Publicaţia dă naştere la o polemică generală în societatea greacă, formându‑se două grupări, unul pro şi altul contra traducerii lui Pallis. Chiar şi regina Olga, protectoarea lui Pallis, este acuzată de atac la limba greacă. Profesorii şi studenţii Facultăţii de Teologie din cadrul Universităţii din Atena se aliază şi ei împotriva oricărei traduceri în dialectul δημοτική. Situaţia evoluează, ajungându‑se la confruntări de stradă. Patriarhul ecumenic Ioachim al III‑lea (1901‑1921) se vede nevoit să intervină, şi într‑o scrisoare sinodală din 8 octombrie 1901 condamnă traducere lui Pallis. Acelaşi lucru îl va face şi Sinodul Bisericii Greciei, în scrisoarea sinodală din 7 noiembrie, semnată de mitropolitul Procopie al II‑lea, prin care se arunca anatema „împotriva oricui ar traduce, distribui sau utiliza un text dialectal”. Studenţii continuă însă lupta împotriva susţinătorilor traducerii, iar guvernul cheamă armata pentru restabilirea ordinii. Totul se termină cu 8 persoane decedate şi 70 rănite. A doua zi, regele George I al Greciei cere demisia mitropolitului Procopie al II‑lea, iar două zile mai târziu a guvernului condus de Georgios Teotokis. Ca urmare a evenimentelor, în Constituţia Greciei din 1911 se prevede că „textul Sfintei Scripturi rămâne neschimbat. Este strict interzisă traducerea sa în orice alt dialect, fără autorizarea prealabilă a Bisericii din Grecia, confirmată de Marea Biserică din Constantinopol” (cap. I, art. 2, paragraf 3). Această interdicție a fost apoi inclusă şi în Constituția aprobată prin referendum în 1968.

(va urma)

Prof. dr. Ștefan Munteanu, Institut de Théologie Orthodoxe Saint Serge, Paris