Adaugat la: 5 Decembrie 2022 Ora: 15:14

Biserica română din Paris (2)

Revenind la activitatea Părintelui Iordăchescu, aflăm că pe 3 decembrie 1917 este „invitat de doamna Mihaela (Micaela, Mic) Catargi, născută Ghica, pentru a oficia slujba dumnezeiască la căminul soldaților români care au luptat pe frontul francez, un cămin inaugurat în aceeași zi. Erau prezente un număr însemnat de doamne române și de bărbați binecunoscuți la noi, ca Toma Stelian, fost ministru, N. Coculescu, profesor universitar, C. Mille, fostul director al ziarului Adevărul și alții.”.

Biserica română din Paris (2)

Iritat de atitudinea lui C. Mille, care se plimba în altă cameră așteptând sfârșitul slujbei, părintele Iordăchescu a ținut o predică ofensivă și a atras atenția asupra lipsei de religiozitate a ziaristului.

„Mă întorc de pe front [fusese preot militar], de acolo unde se apără țara cu prețul vieții și cu eroism; de la acele mulțimi anonime, pentru care viața religioasă nu este o simplă curiozitate, nici o distracție, ci suprema consolare, mai ales în zilele noastre. Acolo nu se luptă pentru a face paradă, iar omul nu se roagă pentru că nu are altceva de făcut. Acolo credința nu este o curiozitate căreia i se poate acorda sau nu atenția sau respectul care i se cuvine. Mai puțin instruiți decât noi, soldații duc cu toate acestea o viață mai profundă și mai potrivită cu responsabilitățile față de patrie și față de Dumnezeu. Am arătat apoi că acolo, pe front, în mijlocul celor care primesc în fiecare clipă avertismentul suprem, se pun temeliile unei vieți noi. În această viață nouă care începe, nu trebuie să ignorăm pârghia cea mai importantă a sufletului, a cărei valoare o resimțim pe deplin când sabia morții spânzură deasupra capului şi nu trebuie să ignorăm credința. Ceea ce am neglijat cel mai mult până acum este ceea ce trebuie să punem ca temelie a României noi.”

Înainte de a părăsi căminul, preotul a avut satisfacția de a constata că atitudinea lui Mille s‑a schimbat complet și că adopta „o atitudine foarte reverențioasă” când se întâlneau.

Apoi a vizitat căminul studenților români, unde a fost foarte bine primit.

Duminică, 9 decembrie, biserica era arhiplină, iar preotul a profitat de ocazie pentru a le cere credincioșilor să aleagă o zi din săptămână când copiii lor ar putea primi „câteva noțiuni elementare de credință creștină”. Fusese într‑adevăr foarte impresionat de ceea ce văzuse la Newcastle, în Anglia, unde pastorul făcea școală de duminică cu copiii. Mai aflase și că obiceiul data din secolul al XVI‑lea, când pastorii se duceau cu căruța în casele credincioșilor pentru a aduna copiii și a‑i catehiza la biserică.

„Am spus ascultătorilor mei că o mare lipsă în educație este absența învățăturii religioase. De aici vin indiferența și atitudinea blazată, când omul întâlnește dificultăți. Propunerea mea a fost primită cu seninătate și cu semne de aprobare. În ceea ce privește realizarea ei... ca la români!”

Fără un răspuns precis, preotul revine asupra subiectului, iar Micaela Catargi îi aduce răspunsul mai multor doamne din înalta societate română: „nu pentru asta au venit la Paris copiii noștri”...

Pe 21 decembrie, în prezența ministrului Victor Antonescu și a multor oameni, români și francezi, părintele Iordăchescu a cântat un Te‑deum pentru luarea Ierusalimului de către trupele engleze ale generalului Allenby, eveniment considerat ca o ultimă cruciadă triumfătoare, și a făcut un mic istoric al Ierusalimului, subliniind importanța cuceririi lui după 700 de ani de ocupație arabă și musulmană.

Pe 31 decembrie stil vechi, preotul a oficiat un parastas pentru soldații români căzuți pe câmpurile de luptă, iar pe 1 ianuarie 1918 un Te‑Deum pentru noul an, dinaintea „aproape a întregii colonii române”.

Pe 17 ianuarie a avut loc o întâlnire de protest la Sorbona a micilor națiuni împotriva barbariei inamicilor. Elena Vacaresco a vorbit pentru România, pe care o reprezenta, punând în evidență elementul moral al războiului românesc.

Pe 24 ianuarie preotul asistă la primirea lui Henri Bergson la Academia Franceză (în absența celui primit), iar cu o săptămână mai târziu, ca urmare a decesului doctorului C. Istrati, oficiază o „prohodire” la biserică, în prezența unei mulțimi de oameni.

Pe 15 martie este invitat de femeile române la Hotelul Alb, pe avenue de l’Alma, la doamna Mic Catargi, „pentru a fi consultat în problema situației juridice a confesiunilor străine în țara noastră”, dat fiind că Austro‑Ungaria cerea, la negocierile de pace de la București, drepturi egale pentru catolici. Preotul a insistat pe ecuația idee religioasă‑idee națională și a afirmat caracterul ortodox al credinței românilor.

Pe 5 mai, la sărbătoarea Paștilor, biserica a cunoscut o mare afluență de personalități, printre care prințul Charles‑Adolphe Cantacuzène, însărcinat cu afaceri, cu personalul legației, generalul Rudeanu și ofițerii misiunii sale, ofițeri francezi întorși din România și numeroși membri ai coloniei române.

Pe 28 mai 1918 notează, în legătură cu urmările semnării păcii de la București:

„Un grup de români, dintre cei cu cuprindere culturală și politică, a format o societate al cărei scop este să se ocupe îndeaproape de problemele românești legate de război, de drepturile noastre, de situația românilor care trăiesc în Franța etc.”. Președinte: Toma Stelian, fost ministru. Membri: prof. Găvănescu, Paul (Pavlică) Brătășanu (1857‑1935), senatorul, Emil Pangrati, Constantin Mille, profesorul Dragomir Hurmuzescu. Părintele Iordăchescu era membru de drept. Societatea organiza întruniri cel puțin o dată pe săptămână, dezbătea probleme românești într‑o atmosferă de armonie și de preocupări nobile, și redacta un proces verbal. Când subvențiile au încetat, Toma Stelian s‑a retras iar societatea a pus sfârșit activității sale.

Pe 17 ianuarie 1918 apare la Paris ziarul săptămânal „La Roumanie”, subvenționat de olteanul Pavlică Brătășanu, de C. Bratu (deptutat liberal), Constantin Mille şi Emil D. Fagure (Honigman), ziariști. Românii din Paris povesteau că bătrânul domn (Brătășanu) vânduse bijuteriile soției sale, decedată în Franța sau Elveția, și subvenționase ziarul cu suma obținută din vânzarea lor. 

Preotul a înregistrat cu satisfacție apariția, între 15 mai 1918 și 15 februarie 1919, a ziarului „La Transylvanie” (19 numere apărute), editat de Comitetul Național al Românilor din Transilvania și Bucovina, avându‑l ca președinte pe Traian Vuia, iar printre membri pe Dionisie Axentie, Ion Borteș, Moga, Iosif Mureșan, Nicoară, Patruca, Ion et Iosif Tișca.

Pe 30 mai, „la cererea președintelui Wilson, pe 30 mai (Memorial Day), când slujbe religioase sunt oficiate în Statele Unite în amintirea soldaților morți în timpul războaielor de Independență, de Secesiune și din Spania, zi sărbătorită și în toată armata americană din Franța, Wilson îndeamnă poporul american de toate credințele să se adune în lăcașurile de cult pentru a se ruga Atotputernicului să acorde victoria armatelor care luptă pentru libertate”.

Părintele Iordăchescu a fost prezent în acea zi la biserica americană din Paris (strada Jean Nicot) și a observat cu mirare că toate confesiunile erau reprezentate în afară de cea catolică!

Pe 4 iulie a fost slujit în biserică un Te‑Deum pentru sărbătoarea națională americană, în prezența unei mulțimi imense, aproape toți românii din Paris, foarte mulți străini, soldați americani și un reprezentant al legației americane. Cu acest prilej, „una dintre cele mai frumoase manifestări naționale desfășurate la Paris în acea vreme”, prof. Emil Pangrati, fost ministru și fost rector al Universității din București, a dat 400 de franci pentru a reuni corul care va cânta imnurile american, francez și român („Trăiască Regele”). Momentul cel mai important al zilei a fost rugăciunea specială pe care preotul a recitat‑o în engleză, invocând harul dumnezeiesc asupra poporului și armatei americane, apoi predica în franceză, de la amvon, în care a subliniat spiritul creștin care i‑a determinat pe americani să intervină în război. Iar la sfârșit, ultimele cuvinte ale imnului național american: „Then conquer we must, when our cause is just / And this is our motto: In God we trust! / And the star‑spangled banner in triumph shall wave / Over the land of the free and the home of the brave”.

O slujbă asemănătoare va fi organizată pe 14 iulie pentru sărbătoarea națională franceză, iar discursul părintelui Iordăchescu va fi publicat în presa zilei.

A urmat vacanța, iar pe 6 septembrie preotul a asistat la o ședință nimată pentru constituirea Comitetului Național pentru Unirea Românilor, prezidat de doctorul Ion Cantacuzino și de preotul Vasile Lucaciu.

A urmat o călătorie în Anglia, unde a fost invitat să vorbească pe 29 octombrie, la întrunirea celei de‑a 12‑a aniversări a Anglo‑Eastern Association (anglicani și ortodocși), pe „problema religioasă și câteva trăsături ale sufletului românesc”, apoi la Oxford. Întors la Londra, a fost invitat să cineze la un „nobil român, Bibescu, care avea o casă proprietate personală la Londra. Era un om instruit în problemele de filosofie și foarte simpatic prin sinceritatea sa.”. Este vorba despre Antoine Bibescu (1878‑1951), care fusese secretar de legație la Londra, unde se instalase și se căsătorise cu Elisabeth Asquith, fiica primului ministru Herbert Henry Asquith.

Întors la Paris, preotul săvârșește, pe 21 noiembrie, de sărbătoarea Sfinților Arhangheli și ocrotitori ai bisericii, un Te‑Deum pentru victorie, în prezența ministrului român Gheorghe Cretzeanu și a unui reprezentant oficial al președintelui Republicii Franceze; iar pe 12 ianuarie 1919 o slujbă de pomenire pentru toți preoții, soldații și ofițerii români morți în război.

1919 este anul Conferinței de Pace, la care România a avut mult de furcă cu ostilitatea lui Wilson și a lui Clemenceau, care îi reproșau că a încheiat pace separat cu Puterile Centrale, în mai 1918, fără a ține cont de faptul că țara era obligată să se confrunte cu lipsa Rusiei, care încheiase pacea de la Brest‑Litovsk. Părintele Iordăchescu povestește o anecdotă pe care o știa chiar de la protagonistul ei, Pavlică Brătășanu: o delegație a coloniei române s‑a prezentat la Clemenceau, președintele Consiliului (deci primul ministru) pentru a‑i risipi proasta dispoziție după ieșirea României din război și după pacea separată de la București. Clemenceau le‑a făcut reproșuri, iar ei au evocat virtuțile soldatului nostru pe care Misiunea militară franceză a generalului Berthelot le cunoscuse bine. La care Clemenceau a replicat: „Dinaintea soldatului și a țăranului român îmi scot pălăria și mă înclin. Nu voi face la fel și dinaintea politicianului român!”. Auzind aceste cuvinte, Brătășanu a început să plângă și a spus: „ Domnule Prim Ministru, dacă noi oamenii politici suntem vinovați, faceți ce veți dori, vom primi cu inimă bună chiar și moartea. Dar am venit aici la dumneavoastră nu pentru păcatele noastre, ci pentru soldatul și poporul român, ale căror virtuți le cunoașteți.”. Aceste cuvinte și emoția care le însoțea l‑au emoționat profund pe Clemenceau. L‑a bătut pe spate și l‑a asigurat că va avea grijă de țara noastră.

Povestea este foarte frumoasă, însă susținerea lui Clemenceau (și mai ales a adjunctului său, André Tardieu, care a fost decisivă) a fost determinată mai mult de grația și de curajul reginei Maria, singura regină care a fost un șef militar și un aliat nezdruncinat al Aliaților în Primul Război Mondial.

În februarie 1919, preotul i‑a vizitat pe foștii prizonieri de război români în Lorraine, care așteptau să fie repatriați (la Fraise, la Bois l’Évêque, Rudlin, Croiaux, Mines, Belleau, Thiébauménil). O parte dintre ei părăsiseră deja taberele și fuseseră instalați la Paris, unde comisia de repatriere se ocupa de ei. Unul dintre ei, țăran din Ciornuleasa, din Bărăgan, i‑a spus memorialistului Grigorie (Grigri) Ghica faptul că petrecuse șase luni la Paris înainte de a se întoarce în țara care îi lipsea enorm. Spunea că i‑a plăcut Parisul, dar se sufoca în mijlocul atâtor pietre și îi era dor de câmpie, de pământ. Deci a ieșit pe jos din oraș și a început să lucreze parcelele de pământ ale micilor funcționari, muncitori și pensionari francezi, care erau uimiți de puterea lui de muncă și de priceperea lui.1 Putem spera că această experiență i‑a determinat pe câțiva muncitori francezi, care aveau un mic teren în periferie, să nu mai creadă că străinii (les métèques) veneau în Franța pentru a mânca pâinea francezilor (a se vedea în acest sens mărturia lui V. Pocitan, din 1914). Pe de altă parte, este sigur – și dovedit de alte mărturii – că românii erau prost văzuți la Paris în timpul războiului, mai ales din pricina faptului că erau ortodocși, creștini din răsărit.

Penultimul capitol al Memoriilor Părintelui Iordăchescu se referă la acțiunea lui Take Ionescu, viitor ministru și președinte al consiliului între 1920 şi 1922. Venit la Paris cu trenul care îi purta numele, fără nicio misiune oficială sau oficioasă, dar considerându‑se un mare european, acesta intervenise în negocierile Conferinței de Pace, mai ales în litigiul care opunea România Serbiei în privința Banatului. Preotul a fost cucerit de personalitatea celui care fusese supranumit „Tăkiță Gură de Aur”, și prin urmare a participat la acțiunea acestuia, care consta mai ales în bancheturi în cele mai bune restaurante din Paris, „bancheturi la care au participat toți oamenii noștri importanți care se găseau la Paris, ca și reprezentanții presei și câțiva secretari ai Conferinței de Pace”. Aceeași metodă era folosită şi de Ion I.C. Brătianu, de Constantin Dissescu, președintele secțiunii române a Societății Națiunilor, dar și de alte personalități române și străine.

La banchetul oferit pe 28 februarie în cinstea presei americane, Take Ionescu și pretoul Vasile Lucaciu au ținut discursuri în engleză.  Acesta din urmă, mai puțin bun cunoscător al limbii, avea și un accent foarte puternic, astfel că nimeni nu a înțeles niciun cuvânt din ceea ce spunea. La sfârșit, remarcă părintele Iordăchescu, un vecin i‑a adresat următorul compliment: „Ce bine ai maghiarizat limba engleză!”, compliment care a răcit atmosfera. Fie spus în trecere, același compliment i‑a fost făcut de Constantin Argetoianu lui Take Ionescu însuși, care avea o soție englezoaică. Argetoianu a spus mai ales că Take vorbea o engleză cu „zăvor”, ceea ce însemna „the war” (război), ca la Budapesta!

Un ultim capitol al activității părintelui nostru a fost ajutorul dat ortodocșilor bulgari, sârbi și muntenegreni, căci ultimele două națiuni aveau mulți soldați și ofițeri în Franța. Era vorba mai ales de căsătorii mixte, când franțuzoaicele trebuiau să se convertească la ortodoxie înainte de a se cununa la biserică. Curios, pentru părintele Iordăchescu, e că acești ortodocși nu mergeau la bisericile rusă și greacă, ci preferau biserica românească. De ce, se întreabă el, adăugând puțin malițios că probabil din cauza faptului că aici ceremoniile erau gratuite.

Aceste fapte bune i‑au adus preotului nostru recunoașterea fraților ortodocși, iar regele Muntenegrului, vladik Nikita, i‑a atribuit medalia Danilo I în rang de comandor. Aceasta se petrecea în mai 1919, când preotul părăsea Franța după o ședere de un an și jumătate. El va fi urmat la biserica din strada Jean de Beauvais de fratele său mai mic, cuvioșia sa părintele Valeriu Iordăchescu.

*  *  *

Biserica din strada Jean de Beauvais a fost locul de întâlnire preferat al coloniei române din Paris și a diferitelor personalități politice, militare și sociale care au lucrat pentru recunoașterea și afirmarea revendicărilor României. Datorită Memoriilor părintelui Cicerone Iordăchescu, un preot erudit și un ortodox luminat, suntem în măsură să apreciem rolul bisericii din Paris în această vastă lucrare, care a durat mai mult de trei ani și pentru care România a făcut mari sacrificii financiare. Venind după sacrificiile în vieți omenești și după distrugeri de buniri materiale cauzate de război, toate aceste sacrificii au fost încununate de succes și din ele a ieșit o țară nouă: România cea Mare.

Note:


1. Grigorie Ghica, Grigri, Madrid, 1973, pp. 130‑131.

Biserica română din Paris (2)

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni

Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni

Departamentul pentru rom창nii de pretutindeni